Doar visele mi te aduc aproape. Îmi săruți nopțile de parcă nu ar mai urma nimic. Dimineata se strecoară în așternutul meu, precum o cârtiță în labirintul fricii și te alungă odată cu durerea din umărul drept. Acolo ți-ai îngropat sărutul și muzica, poezia și joaca de-a fericirea.
Chipul iubirii, o fotografie neretușată, cu umbre și văi adânci în chihlimbarele sufletului. Chipul tău, când plouă și furi din mine toate ploile. Și apusul nedomesticit mă găsește a nimănui, cu părul roșu alintat doar de vânt.
Copiii se dau în lanțuri și leagănul lor mi-aduce aminte de zbaterea păsărilor în colivie. Ciocurile lor roșii ciupesc tumoarea până devine o insulă mâncată de carii.
Moartea se sudează pe interior ca o plasă de siguranță. Februarie. Ceasornicul tăcut din buzunar. Credinta că dincolo se merge cu tălpile goale. Și cioburile dor mai puțin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu