Părinte bun al nerostitelor poeme
Îți scriu deși îmi cert iar rimele și gândul
Poate-ar fi bine să încui odată prundul
Cu oase spovedite în serile boeme.
Iarna și zmeiele se înalță pe hârtie
Doar tristă, inima refuză într-o clipită
Să decupeze în cer fulgi de copilărie
Și mâna sfântului e încă neclintită.
Mă rugai mamei să mă nască în luna mai
Să îmbrac macii în acuarelă și peniță
Scriind tatei cu buze pline de halviță
Și dimineții sărutându-i ochii, mai stai
Să te iubesc cum primăvara plânge-a mir
Natura-n blânde liturghii netăinuite
Și îmbrățișând trupul zăpezii, doar un fir
Închide cerului ferestre cuibărite
În mâna mamei ceața se face trup plăpând
Și așteptând durerea cu sufletul ei plin
Strig de parc-am înmuiat poemele în vin
Să-mpărtășesc copila născută prea curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu