...de Crăciun

Într-o perioadă în care urările curg, uneori obositor de impersonale, simt că ar fi mai bine să tăcem și să lăsăm loc stelei să lumineze în noi. Între atâtea cadouri frumos ambalate, să dăm la o parte măștile și împreună să binecuvântăm pământul cu mii de pași născuți din iubirea aceea care vindecă și doare, care înalță și zdrobește, care ne aduce aproape de adevărul dinăuntru.

E un anotimp care curge alb, cu dorul în rărunchi, cu tot ce am pierdut și după care tânjim cu emoție de copil, știind că nu putem aduce înapoi pe cei dragi și acum lipsă, pe cei iubiți și dăruiți cerului.
Și totuși mă rog să simți cât de mult te iubesc, chiar și atunci când mâinile nu te pot picta nici versurile descrie.

Aievea, între parfumul gutuilor din geam, respiră copila cu genunchii la piept, chemându-te, căutându-se și mai ales, iubind. Naiv, ironic, lucid, cazemate de gânduri și iluzii, topindu-se molcom la picioarele pruncului din iesle.
 
25 decembrie 2017 

 © Mihaela Roxana Boboc

 

E iarnă iar...

Și inima mea doarme pe covorul copilăriei. Împodobesc bradul și odată cu el, îmbrac copilul în poveștile bine tâlcuite. Privesc cu ochi mirați seninul din noi, ce dor mi-a fost de tine!

Te voi aștepta an de an, în mugurii poemelor mele, până îmi vei vorbi din nou despre omizi și pe alocuri, vom îmbrățișa fluturii ninși din cer.

E cald. Ești tu! Sunt ce rămâne seara, după ce învelesc copiii și ascund lumina în buzunar.
Sunt ce rămâne pe paleta unde îmi aștern culorile. Rămășițele anilor, ale iubirii din noi, amprentele pe hârtie, pe orice atingem.

Sărbători fericite și prunc născut în fiecare!

Mihaela, cu drag.

Vălenii de Munte

Merele din camera bunicului miros a veșnicie,
acum că nu mai sunt,
fotografiile vechi miruiesc copilăria cu ulițele ei grăbite
mai stai, suflete, aprinde candela cu mâini tremurânde
să locuim fără timp în casa de la stradă cu gardul înverzind a cetină
și fântâna învârtind lanțul ruginit
să stingă setea de pe buzele arse 
dezleagă câinii de la poartă, tată,
zăpada a troienit rănile și lazăr privește pământul ca o portocală
în mâinile sătule;
Crăciunul e tot mai aproape și crucea troiței strălucește în omăt
în Vălenii de munte cerul se vede tulburat de dorul care naște
oameni de lut și o singură suflare
trezește oasele spre înviere
copila colindă lumea cu poeme vii la braț
pruncul o găsește lângă crucea de marmură
veșnicind împreună.

Deschide ușa, creștine...

E marți și scriu despre nasturii omului de zăpadă. Nu știu să mă opresc. Nici nu-mi doresc.
Ninge în lumea copilei. Cazemate ascunse în mâinile mici și bulgării alunecând dintr-o parte într-alta nestingherit.
Am fața roșie de ger, dar nu simt decât înțepături vagi din când în când.
În parcarea blocului, printre oameni de zăpadă și sănii legate, printre urmele pașilor adânc imprimate în suflet, dansez printre fulgi și râd. N-am mai râs de mult așa. De când zilele se succedeau fără nume și anii purtau ghiozdanul copilăriei.
Sunt îndrăgostită de tine și furnicăturile din palme, de golul din stomac și visarea din privire. De starea de carusel, învârtind amețitor stările. Plâng și râd, respir pentru ca apoi să mă sufoc. Alerg până îmi găsesc balanța, pe talerul unui Dumnezeu-copil.
Și tu ai iubit așa. Fără noimă, de dragul făpturii plăpânde care se naște în fiecare zi altfel. De dragul cerului răsturnat pe omăt, ca o cerneală. Ai iubit umbrele apusului pe pielea ta, ai iubit înainte să închizi în pumn viața și să fii al lor.
Ai scris și sculptat în trunchiul nopții iubirea, până când pasărea de lemn și-a luat zborul. Au rămas zăbrelele, martore indiferente ale zidurilor încorsetate.
Acum tu cânți din altă lume - eu te ascult și mi-e dor de ceva ce nu am gustat în lumea aceasta. Mi-e dor de tata și de îmbrățișarea care nu mai vine, pentru că nu mi-a aparținut vreodată.
Ultimele raze de soare se pitesc după case. Oamenii se strâng tot mai mult unul într-altul, ca-ntr-o matcă. Țara mea așteaptă Crăciunul cu mâinile legate, într-un doliu aparent.
Nu știu când, dar casele au devenit temnițe și iertarea plutește pe deasupra capetelor, abandonată ca un prunc în iesle.
Un plânset zdrelește zarea însângerată. Mulțimea caută ornamente de brad și rătăcind, fiecare la casa sa, privește steaua fără să o vadă. Globuri și beteală țipătoare, cadouri frumos ambalate și nicio lumină...
Pe străzile pustii, un copil în zdrențe îngână un colind. ”Deschide ușa, creștine...”, dar toate porțile rămân ferecate și Iisus umblă pustiu și gol pe străzile ca un lagăr al conștiințelor pierdute.
Din case, miros de friptură și parfum de cozonaci, afară un Iisus flămând.
Crăciun fericit, iubirilor voastre îngropate! Crăciun fericit, oaselor albe încălzite de aburul suflării animalelor!
Dincolo se doarme cu spatele gol, dincolo se doarme fără lumină...dar eu iubesc...te iubesc și aprind în suflet candele pentru copilăria mea și neamul dispărut.
Rămâi în inima mea, în dezordinea gândurilor mele, în emoțiile copilei nevindecate. Poate nu e cel mai primitor locaș, nici cel mai frumos, dar aici locuiesc poeme și culorile își fac culcușul, printre lacrimi.
Aici rugăciunile se hrănesc din mine și pleacă - scrisori călătoare. Mă rog să revii. Să poposești trei ceasuri în pereții inimii. Și candela să rămână aprinsă, până va arde, poem după poem, orice rămășiță a dragostei...

Mihaela Roxana Boboc
12 decembrie 2017 

Nasturii omului de zăpadă

Din în ce în ce mai puține povești, dragul meu,
versuri goale trosnesc în crengile memoriei
acum că iarna intră pe făgașul cuminte al sărbătorilor
aproape nu mai contează
cine am fost înainte ca luminile să-mi umple străzile
ninge peste copilărie și durerile se îmbracă într-un altfel de doliu
albe rânduri și foile veline uitate într-un sertar
e timpul să construim bărci din hârtie și plutind pe aerul geruind a dor
să întoarcem cheia gândului spre veșnicie
începând cu nasturii omului de zăpadă încheiați creativ
peste clipa alunecând rece
în sânul copilei
și apoi, iubite, vom scoate rând pe rând figurine de lut 
zâmbind năstrușnic peste zilele strâmbe -
oamenii sunt frumoși, aproape imaculați în ochii îngerului străvezind
în bradul înghesuit în cubul meu
plânsul e colindul mamei strângând la piept pruncul
și haina lui ridică moartea pe umeri
pielea cuvintelor devine tot mai palidă 
ca o lumânare suflându-și căldura prin sticla mormintelor.

12.12.2017 


© Mihaela Roxana Boboc -  felicitare pictată.

frica secundelor

pentru asta s-au inventat psihologii
să trăiască prin tine și traumele lipite pe geam
pe uși / pe tot ceea ce atingi -
cum se numește omul neetichetat care plânge și râde în același timp
cu ochii la cer și pământ și nimicul dintre
respiră prin copca durerii
respirați în sincron și nu vă veți întâlni
doar aerul taie felii din lună
coaja ei îți hrănește pântecul umflat
e bine să împarți sufletul se bucură
ochiul sfidător al anotimpului ține pleoapa închisă
nu pune virgule inutile
între noi.

scriu pentru dragostea aceasta care nu poate fi scrisă
la celălalt capăt nu e nimeni
îmi târâi pașii prin zăpadă și e cald
ca și cum părintele meu m-ar strânge la piept și n-aș mai respira de frica secundelor
bătând prea repede înapoi în mine.

am 12 ani, trupul costeliv și tremur sub plapumă
ușile se trântesc și între două lovituri apuc să număr până la cinci
știu că între coastele mele un înger plânge tot mai tare
și asta îmi mângâie ușor sufletul în formă de semilună.