privește în gol adesea și lovește zidurile
o luncă își primește păsările hăituite de gândul foametei
pești verzi hrănesc neputincios ciocurile ascuțite și carnea lor se zbate între clești
trebuia să mă înveți să pescuiesc cuvinte
trebuia să-mi fii zid și copil să-ți mângâi creștetul
să nu mai flămânzesc
timpul se deghidează în solzi și tace
când moartea e o carapace și se deschide noaptea
e prea târziu să-mi întorci străzile și fără sens, brațele lor îmbrățișează orfan
zarea vineție
plămânul lor respiră oxigenul refuzat ție
miroase a toamnă
a ghebe pitite după frunze ude și mere domnești sfârâind pe plită
miroase a tine
octombrie cu ceața deasă pe umeri
și obrazul ras zâmbind a poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu