Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

vineri, 27 octombrie 2017

frunze iradiate

Va fi bine. O să fii bine, o să...
înveți să privești lumea prin acuarela din ochi
tumorile devin mai mici aproape palide în fața morții
mă privești surprins spovedaniile nu-ți priesc
ar fi mai ușor să tac și ceasul să indice ora exactă
ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate
toamna sunetele împing ascuțit în coaste și respirația devine greoaie
în lumina goală a dimineții cocoșul plânge
leagănul scârțâie aproape de tâmple, mama se roagă
sub genunchi crește o icoană, pruncul îmi șterge acuarela din ochi
cu mâneca dreaptă acopăr cerul
plouă și doare, mamă.



Fotografie © Mihaela R. Boboc -  Praga, Turnul cu ceas, 2014.







joi, 19 octombrie 2017

Ochii lor de jad

cine ești de-mi încui zările toamnei
eliberează-mă de mine, dragoste,
cu poemele neîmblânzite în sân
copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene
și mâinile să-mi cuprindă tâmplele arzând
coloane de vrăbii mușcă din pământul poeților
îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt
fiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am plâns
cu norii întorși în brațele părintești
frunzele se pitesc după amintirile copilei
obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare
oamenii șoptesc păsărilor albe 
frânturi de vise din cochilia lor ascultă ecoul,
Doamne, ochii lor de jad și iad răsturnat
cu spițe de os fluierând în coasta anotimpului
cine spune luminii să coasă în urmă 
dorul se așterne în chiciura vremii
și părul copilei stă despletit pe pernă.










 

marți, 17 octombrie 2017

Premierea Concursului Național de Creație Literară Vasile Voiculescu, 2017 (foto)

Vineri, 13 octombrie 2017, la Casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov, a avut loc premierea Concursului Național de creație literară Vasile Voiculescu, ediția a XXVIII-a.

Premiați la categoria volum (poezie/proză) au fost: Liviu Grăsoiu (Marele Premiu), Florin Dochia (Premiul Vasile Voiculescu - poezie), Simova Liutiev (Premiul Vasile Voiculescu - proză), Mihaela Roxana Boboc (Premiul Lazăr Băciucu), Marius Albert Neguț (Premiul Primăriei Pârscov), Cornel Galben (Premiul Fundației Mitropolit Irineu Mihălcescu), Charis Samy (Premiul Asociației Renașterea Buzoiană).

Elevii din Pârscov au pregătit un recital de poezie în memoria lui Vasile Voiculescu, într-un moment de sinceritate și dăruire, bine organizat de către dascălii lor. Cât de frumos au sunat versurile poetului pe buzele nevinovate ale copiilor!

Închei cu fotografii de la evenimentul în care volumul meu de poezie ”Spovedania oaselor” a confirmat încă o dată, după Premiul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, septembrie 2017.

Diploma și bucuria premiului. Mulțumiri familiei Băciucu, care mi-a oferit premiul în memoria jurnalistului și omului de cultură Lazăr Băciucu, despre a cărui activitate am avut bucuria să mă informez și o dată în plus, să constat că nimic nu e întâmplător.




 Alături de sora mea, Irina Mirică,
tehnoredactorul cărții ”Spovedania oaselor”.

Alături de poetul Florin Dochia și editorul 
Firiță Carp.
 Fotografie de grup

 Premierea volumului meu.


 Alături de scriitorii Cornel Galben și Ion Lazu
 Dumitru Ion Dincă prezintă Premiul Lazăr Băciucu oferit de fam. Băciucu.



 Alături de Denisa Lepădatu, premianta la categoria elevi.
 Discuții la final de premiere.

Premianți, organizatori, elevi.

duminică, 15 octombrie 2017

Plămânul lui octombrie

iubirea mea autistă
privește în gol adesea și lovește zidurile 
o luncă își primește păsările hăituite de gândul foametei
pești verzi hrănesc neputincios ciocurile ascuțite și carnea lor se zbate între clești
trebuia să mă înveți să pescuiesc cuvinte
trebuia să-mi fii zid și copil să-ți mângâi creștetul 
să nu mai flămânzesc
timpul se deghidează în solzi și tace
când moartea e o carapace și se deschide noaptea
e prea târziu să-mi întorci străzile și fără sens, brațele lor îmbrățișează orfan
zarea vineție 
plămânul lor respiră oxigenul refuzat ție 
miroase a toamnă
a ghebe pitite după frunze ude și mere domnești sfârâind pe plită
miroase a tine
octombrie cu ceața deasă pe umeri
și obrazul ras zâmbind a poezie.










miercuri, 11 octombrie 2017

Copila cărbunilor încinși

Cred în scrisorile din miez de toamnă
timbrele ei galbene se lipesc de limba dimineții
pe malul apei scriu pe frunze și ele plâng de parcă aș scrijeli poeme
la celălalt capăt deschizi plicul și zâmbești 
cerneala din ochi se prinde în paginile goale 
ești aproape, tată, iar eu copila cărbunilor încinși 
cu tălpile goale pe strada unirii
dinspre big spre armata a doua, mama pășește pe coastele copilăriei
cu o pâine în mână cât un pact nescris cu viața
durerea ei o sfințește, îmi devine anafură și dorul toarnă vin
peste rană
cred în toamna ca un legământ nerostit
în cutia poștală scrisorile vin și pleacă - păsări călătoare 
uneori din alt anotimp se rătăcesc cuvinte
le dau drumul în acuarele și apa diluează amintirea lor
într-o virgulă.

foto: 1986, Buzău, Eu și mama.



sâmbătă, 7 octombrie 2017

Transfuzie de lumină

arhanghele, n-ar trebui să număr străzile cu pecetea poeziei în frunte
ar trebui să facem o transfuzie de lumină
de la maramureș la buzăul din suflet
pădurile cresc copii de suflet cu aripile întoarse spre pământ
și frunzele îngălbenite de dorul cuvintelor se răsucesc ca o țigară în gura anotimpului
nu scrie nimic
despre dragoste se poate vorbi fără noimă sau poți deschide brațele 
ca îmbrățișând femeia cuibărită în șoaptele cerului
inima să salte în ierihonul gândului întors spre veșnicie
iată copilul care nu a uitat poveștile, iată literele de păpădie cum adulmecă zarea
și nimic nu stă între el și Dumnezeu
doar vocea ta, gavrile, se sparge într-o mie de nopți nescrise 
când apuci poemele de încheietura mâinii stângi
și uiți că doare, doare ca atunci când săruți de noapte bună fragilele glezne
ale singurătății și ea îți mângâie obrazul cu lama degetelor 
îngropată fericire în grumazul femeii care se minte 
că timpul uită să clipească și printre genele dimineții 
mă întind după pisica dormind gri pe cuvinte și aproape iert 
arhanghele, am uitat să număr dar tu vei ști unde sunt orele cu mersul lor de felină
cu inima săltând a păpădii și literele risipite în ochii femeii râzând haotic la același poem
cu degete lungi înfipt în umărul nebuniei 
scrie totuși, gavrile, scrie din nestrada copilăriei 
și fură toamna din cuibar, poate-mi aduci zăpezile căzând violet peste mâinile mele
voi ști că tu ești, același tu, purtându-mi troienele nestingherit între două respirații. 


Pictură: Mihaela Roxana Boboc - Litere de păpădie



 



Mușcă lumina

mama lovește în propriul suflet până iese apă și sânge
țipătul zării crucificate e tot mai aproape, pielea se strânge peste apusul ca o moară veche
mă reculeg, timp în care tu, copile, îngropi animalul fricii adânc
mă lipesc de zâmbetul dimineții și brațele cer o îmbrățișare care nu mai vine
am vreme să te scriu din vecernia ploii adulmecând neștiută toamna
ca o carapace peste copilărie, tata cheamă norii din tușe de pastel, mă cheamă
mustind a dragoste 
culorile se desprind de retină în propriul anotimp, artistul pășește în urma creației
ca o dâră abia șoptită, un dangăt de înviere răzbate dincolo de zid
ține cerul strâns în pleoape, fiule,
și când nu va mai conta, dezgroapă caii albi cu lungile oase
spre răsărit mușcă lumina din fălcile singurătății 
dezgroapă-mă în ziua cu ploaie, în octavele poeziei
melcii dorm neîntors pe frunze și casele goale se lipesc de copaci
aproape de rădăcini.


Pictura: © Mihaela Roxana Boboc - Îmbrățișare





joi, 5 octombrie 2017

strada viitorului

pe strada viitorului
de la etajul patru al existenței mele lumea se vede ca o nălucă
pete albe de cer pe tocul înfipt în pământul ca o umbră
nimic nu prevestește lipsa ta în anotimp nici măcar castanul cu vârfurile spre biserica eroilor
sau turla de lemn înghesuită în coasta militarilor cu sens unic
poezia coboară zilnic etajele dintre trup și suflet
și te alege dintre atâtea chipuri fără nume când porți albastrul nepoemelor mele
azi pictez iluzii pe ceașca din porțelan, mâine scrijelesc papirusul neîmblânzit
cu mâinile acestea amprentând schelete de timp
pe strada viitorului
lampa se stinge peste rațiune
abia atunci simt plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la celălalt capăt al firului
asculți ploaia cum scârțâie sub oase
asculți bătăile în geam și mă alegi dintre atâtea muze
să umplu spațiile dintre litere cu respirații,
păianjeni de gheață se întind pe ferestrele de termopan 
întunericul e mai adânc, pe margini șoapte învinețite de dor se desprind
pe strada mea cresc pisici hrănite cu tălpi grăbite de afecțiune
cresc câini cu cozile rotocol de frig și pe jos, castanele țepoase amintesc toamnei
să mai rămână copilă
să mă culeagă din asfaltul peticit cu rugăciunile mamei
gândurile prind rădăcini aici odată cu fumul de țigară din balconul vecin
odată cu femeia care schimbă azilul pentru casă și casa îi devine mormânt
nu te teme, iubite,
n-am să uit niciun cuvânt din toate necuvintele tale
doar ochii își dezvăluie țipătul ca o pasăre de noapte
poposind între coastele mele.








marți, 3 octombrie 2017

Îmbrățișare cu miros de heruvimi

Iubitule,
octombrie a pășit pe vârfuri și l-am primit neștiind că la picioarele lui am așezat oameni, odată cu poezia mereu flămândă.
ca și cum trupurile cuvintelor ar fi secerate de întunericul care nu ascunde nimic, iar lumina plânge în șaua muntelui abandonată
am iubit legănatul trenurilor și gândurile întinzându-se ca o pisică leneșă în paginile cărții
ești capturat în arcul unui anotimp refuzat de Dumnezeu dar și sfinții au dreptul la un blid de mâncare
cu atât mai mult pelegrinii însetați, cu desaga cerului pe umeri
fâșii de culoare, inima poemelor mele bate invers, hai, spune ceva, iubitule,
despre comorile din talpa pădurii de mesteceni, când vântul atinge pomeții frigului și promoroaca îmbracă haine de înger
spune-mi unde se duc diminețile cu aroma cafelei pe buzele Cesariei Evora și cum săruturile înfloresc
în fulgi de vers alb
vorbește-mi ca unui copil din îmbrățișarea cu miros de heruvimi și mâinile alunecând în părul toamnei
printre păpădii.

luni, 2 octombrie 2017

Cortegiul sacrificaților - o altă față a sculpturii lui Aurel Vlad (Memorialul victimelor comunismului din Sighetu Marmației)


Dă-le, Doamne, înapoi zidul plâns
și brațele le umple cu răspunsuri
să nu mai sfâșie zarea a neputință
ia povara umerilor mirosind a moarte și jug
în Sighetul tinereții mele
poezia strânge sub haina comunismului
sacrificații fără identitate 
cu oase neodihnite în cimitirul săracilor
vocea blândei ana* sparge liniștea memorialului în vitralii mici
ochii sunt vii, buzele ne iartă pecețile memoriei strâmte 
bătăi scurte în pereți în locul unde nici toaca nu răspunde
doar inima lor cu fricile ghem în stomac
scrijelește pământul sub unghiile roase până-n carne
și numele țării se mânjește de sapa sângelui în coloane de cer.
Dă-le înapoi identitatea și curajul întins în celulă
pe patul cu scânduri și ochiul privind nevrotic printre gratii în pupila timpului
copilul mustind a copilărie și părinții smulși din ghearele morții
strigă-i, Doamne, pe nume
și mângâie veșnicia pe creștet
poate s-o îndura să plângă 
cu trupuri umane 
cortegiul nenăscut al durerii sparge zidul 
o rază în cruce mai poartă lumina ca o înviere promisă
răscumpărătorul întârzie o clipă - orbit de iubire -
mâna tremurând adună statuile printre lacrimi.


*Recunoștință poetei Ana Blandiana (blândei Ana) și soțului său, Romulus Rusan, pentru 20 de ani de muncă întru (re)cunoaștere și omagiu adus victimelor comunismului. Memorialul de la Sighet este vizitat zilnic de grupuri din toată lumea, deși prea puțin cunoscut încă românilor.
Dacă aveți ocazia, treceți din celulă în celulă, priviți istoria în față și aprindeți o lumânare în monumentul de reculegere și rugăciune dedicat martirilor români. Atingeți pereții, cu miile de nume gravate pe fiecare latură a cerului și nu uitați sacrificiul uman, cortegiul pe care sculptorul Aurel Vlad l-a întrupat atât de sensibil și deopotrivă zdruncinător.