am fost copilul de care te lepezi
în chinga inimii te strâng, mamă,
în ceea ce contează,
chipul fragil al durerii nenăscute,
tomberonul anotimpului din care răzbate încă iz de moarte -
fratele meu salvează poeme cu trupul plăpând,
prinde în agrafe timpul și manuscrisul se îngroașă în sertar;
cineva se naște în lipsa ta
va umple zările și neliniștea va crește ca o tumoare în uterul mamei
plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă
plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite -
ai fost copilul de care te lepezi
și viața nescrisă din paginile unei biblii
așa m-ai cunoscut,
cuvintele creșteau în noi măsele, brațe și mergeau desculțe prin dor;
dă-mi să beau, am strigat!
și ai așezat o fântână, și în ea,
trupul femeilor mele, promisiune pentru veșnicie -
cine ar fi crezut că în zori cocoșul va uita să cânte
și iertate de neputință
poemele vor crește copii în orfelinatul gândurilor mele?
din volumul ”Spovedania oaselor”, Grinta, 2017
„...cuvintele creșteau în noi măsele, brațe și mergeau desculțe prin dor;
RăspundețiȘtergereDă-mi să beau, am strigat!
și ai așezat o fântână, și în ea,
trupul femeilor mele, promisiune pentru veșnicie –
cine ar fi crezut că în zori cocoșul va uita să cânte...”
Da! Poemul crește în alegorie epică până când adresându-te numai ție (...) te adresezi cuiva, altuia. „Acum sub dealuri soarele în ham/De mucul lumânării mele trage”...
Un poem care doare, scris într-un moment...
Ștergere...cineva se naște în lipsa ta
RăspundețiȘtergereva umple zările... îmi amintesc verrsurile lui Esenin: „Acolo, știu că nu foșnește-n zări/Cu gâturi lungi de lebădă secara… ”