Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 31 august 2017

Terapia mută

Taci!
Taci odată și ascultă bătăile inimii cum se lovesc de terapia mută
apoi urăște-mă, doare mai puțin
cu zi ce trece mai puțin,
umărul ploii plânge sprijinit de zidurile tale înalte
parcă mai înalte 
ascultă,
iubirea asta oloagă, mută și de nediscutat nu încape în rama clasică cu zâmbete forjate,
o pisică îmblânzită, unu-doi copii, o casă cu grădină aliniată după soare,
nici măcar în sacul plin cu așteptări nu zace vreo păpușă frumos pieptănată
sau un robot bine articulat 
ehe, când pe fundul sufletului mai e doar o carte și aceea cu pagini destrămate
ce nebunie să ceri o iubire împachetată cu fundă roșie în locul copilăriei prăfuite
ca o cenușăreasă scuturând pantoful de cristal
răsună anotimpul cu acuarelele toamnei în buzunar -
azi mai pictez un mac, doi fluturi,
mâine, cine știe? voi scoate mesteacănul din rădăcini, îl voi privi cu necaz, l-ai iubit mai mult
decât pe fetița aceasta posomorâtă, cozile ei lungi și inima ca un purice sărind de pe un picior pe altul
o mână mică trage încă de cordonul ombilical și pune plasturi peste soare
genunchii timpului dor mai puțin, azi mai puțin și fantasmele tatei se ascund în sticla cu vodkă
țuică și, ce mai puneai lângă?
a, da, carnetul maro plin de crochiuri, zâmbetele lor strâmbe într-atâtea copilării furate
și chipul mamei încremenit și mut în glastră, singura natură vie pe care n-ai pictat-o de teama morții
altă moarte n-ai închipuit, părinte, afară de inima mea implorând un trup care să mă cuprindă înăuntru
să nu mai văd
e mai ușor să acoperi ochii copilei, e mai ușor decât să ții orfana în brațe
ca și când ar conta 
șșșt, taci cu mama, o să îngânăm un cântec de leagăn aproape de zori
vom împleti cosițe roșii toamnei și când nimeni nu va ști
vom plânge mut în brațele noastre, vom plânge ca și când... 

 Pictură: © Mihaela Roxana Boboc








Porțelan personalizat (picturi - între maci, răsărituri pe mare și țestoase ninja)











Porțelan românesc, de calitate, fabricat în Alba-Iulia, personalizat (pictat) la cererea clientului.
Produse unicat.
© Mihaela Roxana Boboc

marți, 29 august 2017

Tristețe în oasele timpului

E marți. Îți simt tristețea, la fel de puternică ca un animal nedresat într-o cușcă de fier. Ochii negri evadând printre oasele timpului, în cimitirul de speranțe, cu inimi lovite de crengile toamnei, ochii tăi, în care mă afund ca-ntr-o peșteră a sinelui topit de ghețarul lucidității.
Ce lume e dincolo de tine și ce ușor te poți pierde, când tot ceea ce cunoști se desparte în mii de cioburi și oamenii cufundați în umbre de lut vorbesc o limbă necunoscută inimii! Iar inima, inima ta care moare și renaște în inflexiunile vocii devine monedă de schimb pentru fericire. O fericire care pâlpâie în lumina evangheliei cerului, când soarele își ascunde razele peste pietrele vii, și crucile se lungesc ca o brazdă peste pământ.
Privește căușul palmelor tale, cum cerul și-alintă vrăbiile în nisip și liniile formează dune de emoție! Nu e ca și când Hristos însuși te poartă între porțile deschise ale sinelui? Nu te rătăci, presar cuvintele acestea sărace, poate într-o zi vei aprinde cu ele vreascuri în mijlocul furtunii. În jurul focului stând, să te cuprinzi în brațe și râzând, să crezi că iubirea se aprinde pentru a se stinge, apoi se reaprinde indiferent de locul în care stai. Lumină din lumină!


luni, 28 august 2017

Domnișoara Nimeni (poetei Florentina Loredana Dalian)

E straniu. După o zi de poezie vine alta, apoi cealaltă 
până pierzi șirul și nici nu mai contează
că te-ai născut într-o zi de mai,
că ai părăsit înainte să știi de ce diminețile se clatină bețive
sub abandonul oamenilor,
că poate ai adoptat o pisică sau un câine
și zilele s-au întors nevindecate în tine,
chiar nu mai contează câte răni ai oblojit 
câți copii ai adus țării ofrandă spre lecția neasumată a iubirii;
contează doar ziua care-și leapădă hainele în acest poem
sânii ei albi, mai albi decât moartea cuvintelor
coapsele ei rotunjite de pictorul citadin care a îndrăznit să dăltuiască cerul
în forme atât de mici că am ajuns să strig poezia pe numele de alint:
Ană / Loredană a zidurilor, purtând suferința ca o eșarfă împrejurul umerilor
gâtul tău fin de femeie, femeie a nopții
și trupului biciuit de dorințe, a bărbaților condamnați la exil
versul tău se leagănă liber pe funia singurătății
și eșafodul e mereu în suflet aproape de călău
vocea ta gravă ca ecoul unui mormânt gol în ziua învierii
și mirul curgând pe trupul fricii până devine nălucă
te port în suflet vorbind despre un Serghei* în anii de război, 
condamnat la viață,
condamnat la libertatea care ucide, slobozește și iartă!
Ceasul de aur se închide în pumn și călăul doarme
în visul lui Serghei,
doarme în paginile Domnișoarei Nimeni.
Nimeni nu a îndrăznit să tulbure apa
nici îngerul săpând tranșee sub pământ
nici omul care așteaptă alt om să-l arunce înapoi în sine.
Spune-i lui Dumnezeu despre Serghei purtând ca o icoană
poza copiilor la piept, cu cerul în ochi și pământ sub coaste
spune-i să trăiască în cămașa ta,
unde abandonul se simte ca un cuțit cu două tăișuri.

Dragă Domnișoară Nimeni,
e timpul să scoatem poezia în stradă cu pieptul dezgolit
sub ploaia de gloanțe cerul se vede minge de foc
un pământ nou și-adună brazdele 
vom înmormânta aici bucuriile, tristețile rămân mereu la suprafață,
fantasme de timp  -
poate tresari și tu când la un colț de stradă
un înger cerșește pâinea poemelor lui Serghei cu cerul lui în ochi până se face frig
e dimineață
nimeni nu doarme,
Nimeni.

*Serghei e personajul din poemul Război, cuprins în volumul: Domnișoara Nimeni, aparținând poetei Florentina Loredana Dalian


Despre fericire


E luni și ceasul își întinde brațele spre lume.
Lumea, grăbită, se adâncește în chemarea lui și ticăie surd, din propriile ei ceasornice.
Mi-e teamă să nu devin o matrioskă a iluziilor pictate și mă lovesc de luciditatea credinței. Acolo Hristos deschide o evanghelie cu pagini ușoare, aproape plutind deasupra zațului zilei ca niște pescăruși ai orizontului.
Țipetele lor, coborâte din rai, adună pământul în ghearele cuvintelor și aripile lor mătură zarea.
Ai văzut toate acestea și ai plâns. În altarul inimii, lacrimile se transformă în vin și chipul tău poartă nostalgia unei iubiri pietrificate.
Piatra din capul unghiului învie sub temeliile cerului și iureșul se liniștește în pieptul meu.
Mă rog ca fericirea să încapă într-o ceașcă de ceai pictată din culorile sufletului de artist. Mă rog încet să rămâi. Ca pentru o clipă, închizând ochii să-ți sărut cearcănele și să aud bătăile ceasului, destrămându-se în întuneric, ca o poveste aproape de miezul nopții.
Mă ghemuiesc în pântecele poemelor nerostite. E cald. Ești tu.

duminică, 13 august 2017

Porțelan personalizat (set de ceai)

Fiecare vas are povestea sa. Așa cum culorile se alintă, din mâna pictorului iubind viața, iubind o altfel de poezie a simțurilor.

© Mihaela Roxana Boboc
https://www.facebook.com/MihaelaRoxanaBoboc/ 





sâmbătă, 12 august 2017

Turnul de apă în amurg

Iubesc scrisorile, cu izul lor de demult. Iubesc scrisorile, cu cerneala tremurând în colțul inimii. Iubesc să iubesc precum un copil sălbatic iernile blânde. Iubesc să te iubesc neștiind nimic despre tine dar simțind orice freamăt.
Iubesc culorile pe pielea mea și îmbrățișarea lor pe mâinile mele, cât timp îmi rămâne să visez. De la un capăt la celălalt, iubesc lumina și umbrele de pe chipul tinereții mele, iubesc anii înfășurați într-un giulgiu de viață și moarte, și la mijloc iubirea, ca un mântuitor cu degetele firave bătând în cerul dimineților mele.
Sunt îndrăgostită de poezie, iremediabil ating clape din trecut și ele răsună în toaca sufletului franjurat în mii de clipe. Orice vezi în mine a trecut întâi prin tine, și de aici până sus, ai urcat ținându-te în brațe. Să nu-ți fie teamă să cazi, copiii știu că până la pământ, mâinile mamei cuprind frica și o strâng în sân cu grijă.
Apoi în anii care vin galopând spre miriștile arse ale inimii, teama se transformă în moarte și se usucă pe obraz. Așa vineție, plăpândă și fără întoarcere, iubirea se înalță pe buzele mamelor și în zbor, păpădiile se risipesc în fire invizibile, cusute în pântecele dorului.
Iubesc să-mi fie dor de dorul nenăscut, să mă joc cu zăpada din mijlocul lui cuptor și ca o nălucă, inima mea să bea din setea însăși, setea care golește și revarsă vitralii mici pe cupole înalte.
Nu-i așa că de aici se vede turnul de apă în amurg? Corăbii cu velele strânse împrejurul picioarelor mele și inima, inima mea ca un altar țâșnind spre soare. 

vineri, 11 august 2017

Fugă de înger

E vineri. Și oamenii se întind după soare și liniște.
E vineri și lumea se divide la miile de cuvinte nerostite. Un rămas bun în prag de lumină, o îmbrățișare a vidului și mâinile pendulând între da și nu, între iubire și neadevăr.
Undeva, doi bătrâni stau la poarta umbrită de mesteceni și brațele lor sprijină cerul. 
Altundeva, o femeie așteaptă un râu doar al ei, cu nuanțe rupte din zahărul cailor îmblânziți de lună. Și părul ei, pasăre de noapte, mângâindu-i tâmplele așa cum numai mama știa a descânta copilăria, și inima ei, pat de oase! O, inima ei, cimitir de vise...
Freamătul frunzelor lovindu-se de moarte ca de-o pecete, sigiliul unui sărut pe fruntea poeziei, unde tata așteaptă sprijinit de șevalet, așteaptă orele pline de mine. Mă așteaptă să vin, să-i strâng în brațe culorile - fetușii lepădați ai anilor împachetați în foi de țigară, răsucite pe buzele toamnei. 
Și inima mea crede iar în iubire, ca-ntr-o molimă fără leac. Crede în copilul fără copilărie și din om în om, acuarelele durerii se împrăștie pe câmpia ca o părere. Ca o fugă de înger, un roi neîntrerupt de gând - sufletul, tace a veșnicie.

 

joi, 3 august 2017

Cub de anestezic

E dimineață. Îmbrățișez imaginar copilul din mine. Îi dau voie să joace șotronul nestingherit, să sară de pe un picior pe altul fără griji. O oră i-o dedic și mâinile se plimbă pe cana plină de fericire. Am pus în ea alături de cafeaua amară un cub de anestezic. Pielea copiilor mei miroase a dragoste. Trupurile rătăcesc încă prin cearșafurile calde. Mi-e frică să nu-i trezesc și calc ușor printre amintirile râsetelor cristaline de aseară. Pisica se întinde leneș și-mi ia urma pașilor, adulmecând aerul după o porție închipuită de hrană. Zâmbesc și-i ating blana cenușie prinsă într-un tors de mulțumire. Mă îmbrac repede, aplic fardul peste copilărie, creionez femeia care iese mereu grăbită pe ușă, cu geanta pe umărul stâng. În câteva minute voi urca treptele responsabilității de zi cu zi, dar găsesc timpul pentru cinci minute de răsfăț. Timp în care te definesc, în inima mea în contratimp, pictez zarea în semnul crucii și aștept, o respirație, apoi alta, până când pot locui în mansarda gândurilor. E liniște. Atât de liniște că vocea îmi sună cu ecou: Iubi-te-voi, Doamne...


Crochiuri

dragoste, miroși a acuarele în toiul verii
a spice înconvoiate de greutatea macilor și vise plimbate de pe un umăr pe altul
de parcă negura s-ar șterge de mâneca pictorului
dimineața hrănește corbii din suflet ciocănind în oase cu dalta mirosind a cer
tot ce am fost înainte de tine am uitat, mai puțin orfanul mânjit de culoare
amestecată cu dorul
mâinile lui mângâie forme de neînțeles și le numește Rai
prinsă într-un papirus, iubirea se caligrafiază pe filele lui Dumnezeu
și inima mea, un simplu pergament unde-și înmoaie îngerul penița și mă rescrie ca pe o zi
trăită la nesfârșit între grimasele lumii,
șoptește-mi că fericirea are gust de poezie și îmi voi bea în taină ceaiul
printre femeile duminicilor mele
și crochiurile înviate pe hârtie.











marți, 1 august 2017

...credința

E noapte. Lumina candelei face din camera obscură un câmp de umbre. Pereții se strâng în tentaculele singurătății ca apoi să dea drumul, spre tavan, unui cer invizibil. Bătălia se încheie la prima strajă a dimineții, umbrele se duc la culcare căscând alene și vrăbiile de lut se odihnesc pe tavan precum niște lilieci. Doar literele tresar încă în inima poetului. O luptă cu sine se duce până la capăt. Și dincolo e moartea, cu aripi de plumb, cu ochi abia mijindu-se în pătrarul lunii. Și dincolo de moarte e viața, ca o fecioară înmugurind de dor. Buzele ei se deschid a mirare și cerul se coboară în pântecele ei neștiut, nedomolit și necuprins. Pruncul din poem se naște în straiele unui decembrie târziu, din neaua neîntreruptă a credinței. Peste toate, se face liniște și se aude cerul dinăuntru. Iubirea se împrăștie în zările cuvintelor și trupul florilor se sfințește odată cu poezia. Odată cu tine. Cel care ai răbdat singurătatea și ai pus busuioc în vitraliile lacrimilor. Rugăciunea se șoptește odată cu plânsul. Te chem din adâncurile copilăriei, din palmele transpirate ale camarazilor de joacă. Te chem pentru că nu știu cum să nu te chem, când totul în jur devine neom și nedumnezeu. Te chem odată cu ploaia purpurie a sângelui. Ce frumoși sunt oamenii când plânsul lor devine cântec! Doinesc încă pașii bătrânilor prin locurile neumblate ale înserării. Și soarele e minge în palma lor și focul nu arde. Dacă s-ar scrie necuvintele din privirea lor, Doamne, dacă s-ar scrie răbdarea mâinilor lor fremătând a rai, poporul meu ar rescrie biblia neamului. E noapte iar. Și lumea, o corabie din ce în ce mai mică. Încape într-un trunchi de mesteacăn, apoi într-un bob de tămâie, și la final într-un grăunte de muștar...
 
01 august 2017.
 
 

pe strada aceea fără nume

aș fi vrut să-ți spun că te iubesc
pe strada aceea fără nume
eu zâmbeam mai mult
tu erai spre răsărit
cufundat în cafeaua de dimineață  
primăvara se alungea nefiresc 
pe degetele mele
poposesc inele de timp

obosesc parcă mai mult
străjerul și-a depus armele 
în noapte
o văd pe mama aplecată pe marginea patului
și genunchii ei decupează timpul
cuvintele se divid cu zgârcenie
ne împuținăm în tot ceea ce contează

m-ai lăsa să te scot din gând

așa simplu cum visez că-mi ești
cu toate nervurile ghem în sufletul meu
să scriu poemul orfan din catrene de dor
când soarele e dincolo de prima împărtășanie
anotimpuri răscoapte îmi trec prin artere
poate e devreme
am început să cred
în diminețile de duminică
din candelă îmi picură versuri
peste tot ce nu poate fi cuprins.

foto: Mihaela R. Boboc, Sighetu Marmației, 2009