Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

luni, 1 mai 2017

Femeia încă vâslește

Sunt pe stâncă chiar sub acoperișul norilor, țin mâna streașină, deși
nu privesc depărtarea mai mult decât simt aburul ieșind din mine,
pământul miroase a ploaie a flori de nu-mă-uita, aceeași pasăre mă caută
aripile ei colorează zarea și ce aduce roiul ei prin lume,
ce-mi aduci tu când vii și îmbrățișezi spațiul lipsă
mâneca dimineții mă șterge de greșelile mele – sunt nouă în toate gândurile vechi
și alerg gândurile până le prind cu zăpușeala aceea pe chip, le sărut până devin ale mele
toate și nimic nu pun între noi, nici chiar mâinile pe fața acestui poem care se transformă –
nepoemele mele, Doamne, neputințele din căușul nopților,
din țara soarelui întors pe dos, acolo unde trupurile încap în păstăi de timp –
vezi luntrea aceasta, vezi femeia care stă cu capul descoperit în biserica sufletului ei
cum merge de sus în jos pe râu și nimic nu stă între vâslele ei și Dumnezeu;
am visat ziua în care o să mă privesc de pe celălalt mal,
te voi prinde de gândul care rătăcește liber prin mine
și o să curg, părinte, împreună cu toate nelacrimile și nedorul –
trag aer în piept să-ți spun,
sau mai bine nu spun nimic – vei citi printre rânduri, le vei descoase într-o mie de nopți
fără una, în care încap toate cele nescrise – poemele mele nerostite,
oaze de iubire cu poeți ieșind din lampadare și veghind în zorii cuvântului;
femeia încă vâslește, părinte.


*poem din grupajul premiat la Concursul ”Leoaică tânără, iubirea...”, Pitești, apr. 2017 
 





Un comentariu:

  1. Un ochi prea critic ar scruta limpede luminișurile ascunse ochiului și îl va îndemna să decripteze spre a tălmăci rostirile poetice. Nu se știe niciodată cine va avea nevoie să-și urmeze Învățătorul.

    RăspundețiȘtergere