Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 16 martie 2017

Marș pentru viață

Sunt unul dintre copiii "întâmplați" ai acestei țări.  Nedorit e un termen prea dur. Iar despre mama, nicio atingere de vânt nu-i poate clătina icoana din inimă. Pentru grija și sacrificiul ei, sunt azi aici și pot scrie și altora.
Se spune că fiecare copil se naște cu o pâine în mână. Eu cred că fiecare copil se naște cu o misiune. Puțini înțelegem de ce. Câțiva, mai binecuvântați, poate spre sfârșitul vieții, începem să pricepem câte ceva.
Ultimul articol de pe blog a vorbit cu durere,  atât cât am avut puterea să o fac, despre înmormântarea Teodorei. Aproape 100.000 de oameni au citit și au plâns odată cu familia ei. Un oraș al cuvintelor, mâinile voastre au ținut lumânări aprinse în suflet pentru ea.
Ne însoțim adesea întru moarte, ne ținem de mâini, ne consolăm, îmbrățișăm pe cei rămași, în tăcere. 
Totuși ne însoțim prea puțin întru viață, întru naștere și întru bucurie.
Dacă copiii nenăscuți, de la revoluție încoace s-ar întoarce la viață, am avea o Românie nouă.  Oare care ar fi mesajul lor pentru noi, cei care am avut șansa să trăim acum și aici? Oare ce simte un copil, pe unii ajută să îl numească făt, când fiecare organ și membru e aspirat în neant?
Ne agățăm neputincioși de ziua de mâine, privim spre un viitor incert, ne căinăm pentru orice, ne împovărăm cu griji inutile, când de fapt nu controlăm nimic. Nu ne putem amâna moartea, nu putem cere un alt anotimp pentru toate lucrurile neînfăptuite. 
Viața e în mâinile copiilor noștri. Ei ne țin temelia sufletelor,  ei ne sunt cei mai buni profesori. Să nu ne amăgim, nu îi învățăm noi pe ei iertarea și iubirea necondiționată, ci ei pe noi. Redescoperim lumea prin ochii lor și poate, cândva,  vom învăța să ne iertăm și pe noi înșine. 
Până atunci, voi păși în marșul pentru viață, cu convingerea că dincolo,  frații mei nenăscuți m-ar ține de mână și ar respira întâia oară alături de mine.


3 comentarii:

  1. Profund si de neatins! Mizeria din suflet ni se inneaca in lacrimi, ne stergem ochii si incercam sa vedem VIATA asa cum ESTE. Fiecare din noi avem cel putin un frate sau o sora care ne vor tine de mana, doar sa le-o intindem!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, da, de neatins toate cele ce sunt ale vieții și ale lui Dumnezeu și totuși...firescul devine nefiresc și invers.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere