Vremea mărturisirilor

în crângul orașului meu
minutele se cern în căutarea celui mai bun poem
care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum
dintre toate gurile pe care le-am sărutat
sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers
de la adio către prima mângâiere
am așezat un intermezzo absurd de liric
în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra
arunc din când în când iubirile de carton
iar el le prinde în zbor fără lumină
le îngroapă într-un lut moale
unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână
o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela
și poeții o prind în brațe
o sărută până ce buzele îi crapă de sete
în poemul acela fără titlu
via dolores ridică pipa păcii
absent trupul meu se înfășoară în ploaie
e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem
într-o scorbură plină de rugăciuni
nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor
când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul
praful lui se așază pe ridurile cuvintelor
înlăuntrul meu moara huruie
semn că Dumnezeu nu m-a uitat.

mă lepăd

am fost amanta cuvintelor
înainte să fiu poem
am ascuns candele în buzunar
fără să luminez
am pierdut nopțile femeii mele
înainte să te pierd
îmi lepăd hainele în acest poem
îmi las la intrare încălțămintea
în care am alergat printre himere
și te-am iubit în păgânătate
mă lepăd de oamenii din vis
lângă ei am scris poem după poem
și te chem din spovedania oaselor
dintre femeile prinse în liturghii
în noaptea când bărbații plâng
și Dumnezeu înalță lampadarul viselor
mă lepăd de morții din suflet
le trimit corăbii de hârtie
și trupurile lor plutesc pe Nilul dimineților
de acum locuiesc în cetatea poeților
câinii sunt blânzi mai mușcă din când în când din cuvinte
oasele devin tot mai albe
m-am lepădat de întuneric
de oamenii de ceară care-și topesc lumânările la adăpostul brațelor mele
îmbrățișez copilăria și fiul mă strânge de mână
într-un reflex pierdut
mă vindec de insomniile pașilor mei
Saul vede pe Dumnezeu întâia oară și devine evanghelie
dragostea se preface în bucăți de sticlă
în ochii celor care cred
mai scoate te rog un vis din cui
s-a vindecat
când am crezut în coasta lui
și nu l-am pipăit.



La mulți ani, Poezie!

ridurile dimineții

3.55 am

mă scol brusc am părul ud
sub ochi mi se derulează același film
haina ta în cuier cu mărunțișul zilei în buzunar
grilajele patului de care îți agățai speranțe
copilul tău trece din oraș în oraș
pe culoarele morții
din spaimă în spaimă
își închină nopțile
și perna devine ofrandă spre somnul peștelui
până la os
e sâmbătă
ții capul în piept și mâinile devin statui
uit numărul metroului
și ajung prea târziu să...
cei de pe ambulanță ridică din umeri încurcați
bolnavul în stare terminală nu trebuie resuscitat
simt cum mi se taie cordonul ombilical
primesc botezul cuvintelor și o cruce roșie
respiră în mine întâia oară.


4.18 am

copilul meu doarme învelit în lumină
în celălalt colț al casei îmi așez gândurile cuminți
mama vorbește cu orfanii din ceasul oval
despre pruncul înfășat în durerea lumii
și ei o ascultă schimbând din când în când locul
ceasul e acum orfanul / scriu din mormânt
noaptea e o femeie despletită
și părul ei mângâie brațele copilăriei
aproape uit
pisica adoarme pe calorifer
e o liniște aparentă
când zorile torc cuvinte și ele lovesc în stomac
copilul meu doarme încă
în vis mă prinde de mână în timp ce
mă sufoc în propria virgulă.


4.41 am

ridurile dimineții sunt tot mai aproape
străzile se vor umple de oameni
pe trotuare pașii lor se vor colora în viața
care lovește pântecele mamelor
azi se vor naște copii
și frica va coborî în catacombe
scoțând trupurile iubirilor mele sfârtecate
azi voi sculpta mâinile care m-au mângâiat
și gurile care mi-au sărutat ochii să nu mai vadă
străzile mele miros a singurătate
ploaia îmi spală durerea voi ieși din lume
înainte să fiu a lor
am fost copilul de care te lepezi
la ușa gândurilor
am fost poemul nescris
am fost a ta
până la sfârșit.

Marș pentru viață

Sunt unul dintre copiii "întâmplați" ai acestei țări.  Nedorit e un termen prea dur. Iar despre mama, nicio atingere de vânt nu-i poate clătina icoana din inimă. Pentru grija și sacrificiul ei, sunt azi aici și pot scrie și altora.
Se spune că fiecare copil se naște cu o pâine în mână. Eu cred că fiecare copil se naște cu o misiune. Puțini înțelegem de ce. Câțiva, mai binecuvântați, poate spre sfârșitul vieții, începem să pricepem câte ceva.
Ultimul articol de pe blog a vorbit cu durere,  atât cât am avut puterea să o fac, despre înmormântarea Teodorei. Aproape 100.000 de oameni au citit și au plâns odată cu familia ei. Un oraș al cuvintelor, mâinile voastre au ținut lumânări aprinse în suflet pentru ea.
Ne însoțim adesea întru moarte, ne ținem de mâini, ne consolăm, îmbrățișăm pe cei rămași, în tăcere. 
Totuși ne însoțim prea puțin întru viață, întru naștere și întru bucurie.
Dacă copiii nenăscuți, de la revoluție încoace s-ar întoarce la viață, am avea o Românie nouă.  Oare care ar fi mesajul lor pentru noi, cei care am avut șansa să trăim acum și aici? Oare ce simte un copil, pe unii ajută să îl numească făt, când fiecare organ și membru e aspirat în neant?
Ne agățăm neputincioși de ziua de mâine, privim spre un viitor incert, ne căinăm pentru orice, ne împovărăm cu griji inutile, când de fapt nu controlăm nimic. Nu ne putem amâna moartea, nu putem cere un alt anotimp pentru toate lucrurile neînfăptuite. 
Viața e în mâinile copiilor noștri. Ei ne țin temelia sufletelor,  ei ne sunt cei mai buni profesori. Să nu ne amăgim, nu îi învățăm noi pe ei iertarea și iubirea necondiționată, ci ei pe noi. Redescoperim lumea prin ochii lor și poate, cândva,  vom învăța să ne iertăm și pe noi înșine. 
Până atunci, voi păși în marșul pentru viață, cu convingerea că dincolo,  frații mei nenăscuți m-ar ține de mână și ar respira întâia oară alături de mine.

Înmormântarea Teodorei

Un sicriu alb, o cruce albă, trandafiri albi și sufletul ei, mai alb decât toate la un loc...
Teodora stă în mijlocul capelei, înconjurată de sfinți. Părinții ei plâng neconsolați. Capela e plină de tineri. Afară, curtea e iarăși plină. Câteva sute de oameni au vegheat azi la căpătâiul ei și au condus-o pe ultimul drum. Pe fiica Buzăului, pe fiica Domnului, pe cea care și-a trăit viața aproape de oameni. Aproape de nevoile celor în suferință. Opt preoți au oficiat slujba înmormântării. Uneori vocile lor se frâng, lăsând cuvintele aproape șoptite. 

În cuvântul de la sfârșitul slujbei, un preot își cere iertare că îndrăznește să le adreseze cuvânt părinților care și-au pierdut singurul copil. El are cinci copii în viață și simte că nu-i poate consola. Îi numește apoi pe alți părinți ai Buzăului, care au pierdut unicul copil și încă respiră. Sunt unii, spune el, care și-au întors fața către Dumnezeu și au transformat pierderea copilului în lecție de viață. Ajută și consolează pe alții aflați în suferință. Oamenii din capelă plâng nemângâiat.

Ia cuvântul profesoara de istorie a Teodorei, care vorbește printre lacrimi despre implicarea ei în actele filantropice pe parcursul anilor de liceu și ulterior. Ne aduce aminte că Teodora înseamnă dar de la Dumnezeu. Îi mulțumește acesteia pentru tot. Plânge. Oamenii din capelă plâng și ei.
Un vaiet alb înconjoară locul. Se împart prosoape albe, se împarte suferința în pachete mici.
Lumea aplaudă când sicriul Teodorei părăsește capela. S-au obișnuit să o aplaude pe cea care a îndrăznit atâtea în numele lor. Mama Teodorei devine mama tuturor și e îmbrățișată pe rând de copiii Buzăului. Se merge încet, călcând cu grijă pe străzile orașului. E o tăcere cuminte, o tăcere care nu are nimic de-a face cu resemnarea. E o demnitate care rupe cerul în două. Tinerii își oferă brațul lor celor din jur, se țin de mână și merg spre cimitir.

Ajungem la cimitir spre orele trei ale după-amiezii. E o zi blândă, cu soare primăvăratic. Deasupra gropii, mama Teodorei împarte viața unei alte tinere. Îi oferă un ghiveci cu flori și îi spune să nu o uite pe cea alături de care a copilărit. Trandafiri albi curg din mâinile mamei spre groapa unde sicriul Teodorei se ascunde în mormânt. Plânge neconsolată. Deși spațiul e strâmt, mulțimea înconjoară locul. Ne strângem unii în alții. De acolo unde sunt, mama Teodorei stă cu fața la mine și e frumoasă ca o sfântă. Tatăl ei o îmbrățișează cu privirea și îi spune ultimele cuvinte fiicei: Să ne chemi când ai nevoie de noi, să ne chemi! Se îmbrățișează într-un cadru de rămas-bun. Plâng. 

Un tânăr frumos, despre care oamenii din jur spun că e iubirea Teodorei, alături de care avea planuri mari și tot viitorul în față, plânge și aruncă primul pământ peste groapă. Apoi presară trandafiri albi. 
Alți tineri vin din spate și aruncă flori peste groapă.  Lumea aplaudă îndelung pentru ultima dată...
Noi vom merge către casele noastre și ne vom mângâia unii pe alții, că avem copiii sau familia aproape. Adevărul e că nu știm cât durează această fericire aparentă. Mâine oricare dintre noi poate fi în locul părinților Teodorei. Sunt oameni despre a căror suferință nu știm nimic. 

Închidem de multe ori ochii, schimbăm canalul sau pagina on-line atunci când un caz umanitar ne e prezentat. Poate înălțăm un gând pentru sufletul aceluia în suferință. Sau donăm doi euro. Sau mai mult. Dar în cele mai multe cazuri nu facem nimic. 

E ceva în privirea fiilor și fiicelor Buzăului, care-mi spune că generația aceasta va schimba fața lumii. O va întoarce spre noi înșine, spre valorile din suflet și ne vom naște altfel ca popor. Poate din rândul colegilor Teodorei se vor ridica tineri care vor lupta pentru un sistem de sănătate sănătos. Unul care să lupte cu infecțiile generate de indiferență. Unde oamenii vor avea șansa la viață și recuperare. Și astfel, mâine, o nouă Teodora va supraviețui sistemului pentru că azi noi am lăsat la mormântul Teodorei promisiunea că vom lupta împreună.


Sursa foto: http://www.avantaje.ro/articol/studentii-de-la-drept-o-plang-pe-teodora-tudose-au-facut-un-filmulet-comemorativ-impresionant

laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor
își țin în brațe sufletul îl legănă în nopțile cu lună
picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai
femeile știu aproape totul despre copiii lor
despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor
când dimineața se așază între inimă și cuget
mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze
altfel scrierea lor respiră
ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare
și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele
răzvrătindu-se din ce în ce mai tare
au ajuns târziu la mine necuvintele
cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi
mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept
poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor
pe care le-am iubit
fiica mea va alerga liberă
va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului
mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm
cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc
mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei
nu știu dacă e mult știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu
e vremea semănatului
femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile
scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie

spăl fața femeilor mele le sărut ochii și aștept.


© Mihaela Roxana Boboc - grafică: Prelungirea visului