Marți

nici urmă de soare
în a osutăcincizecișidoua zi din an ploaia
și-a îndesat mâinile în buzunare
a ridicat din umeri 
și a mers mai departe
pe drum lavanda se învecinează cu rapița și macii
tabloul contrastant se adapă la aceeași fântână
din care am scris azi cel mai lung poem pentru tata
sunt la o săgeată distanță de copilărie
o văd pe mama peticind timpul 
simt cum îi cresc nopți în tălpi
acum că nu mai contează poveștile
depănate în ceasurile prelungi
nici părul meu mereu în dezordine
nu mai mângâie zarea
mă lepăd de sensuri de promisiuni de dureri 
mă lepăd
iau apoi în brațe copilul din mine
marți e despre cumpăna din fântâna cuvântului
despre ciorile care zboară prea aproape de leșuri
și atingerea aceea desprinsă din răpăielile de pe streașină
două corpuri neavând nimic împrejur
decât propria viață
ea devine câmp el doar un pârâu
prin venele ei
ea secetă el hrană
și unul într-altul pământ și uneori cer
prea mult 
știu 
rugăciunea se ridică precum o pasăre de noapte 
când mă întorc pe partea stângă 
(a)dor(m).

Luni

deschid fereastra gândului 

că ai putea pleca într-o zi
la fel de ușor cum ai șopti sărutul
între buzele mele 
și eu nu ți-aș răspunde
de teamă să nu pierd ultima fărâmă de logică
care divide zilele egal
între ploile-poeme și iubirea asta absentă
veghează nestingherit cuvinte 
să te iubesc ar fi o joacă de copil
doar și copiii strâng iubirea în pumn
până la abandon
acum respir fumul dintre noi până când
imaginile se închid în fermoarul serii
o altă femeie se ridică pe vârfuri
și aruncă peste bord năframa galbenă
a dimineții.

Labirinturi adormite

Nu sunt eu
eu
eu îmi doream să exiști și după ce voi goli sticla aceasta
voi pune dopul peste cuvintele nespuse
între noi
corăbii mute 
la semn vom umple zarea de pași
călcâiele ne vor lăsa dâre pe cer
și nu vom ști dacă am alergat pe buza unui vitraliu
sau sângele s-a colorat la capătul unui vis
intrând unul în altul
labirinturi adormite

zilele se alungesc dragul meu
de-a lungul falezei trupurile noastre
fără miză
se întind după soare
peștii se zbat să prindă pâinea trecătorilor
se scufundă ritmic și argintul lor
devine piatră
din când în când un înger tulbură apa
în zadar
omul de la fântână așteaptă un om 
care așteaptă alt om să iasă din carapace
odată cu ploaia
viața sare din tipar
ca o literă scrisă cu majusculă

mă scutur de culorile nopții
îmbrac verdele și tot ce mi-a rămas
încape în bagajul de mână
avionul decolează absent
stewardese cu buze roșii îmi arată un culoar lung
fricile se ghemuiesc între centurile de siguranță ale pasagerilor
dar eu știu 
între cer și pământ
ești tu
tu
tu care n-ai încăput în niciun vis
nici măcar în carapacea omului care a așteptat alt om
să se vindece de omul care i-a scris pe suflet
poeme - corăbii.

  

Ziua Învierii

Soarele răsare în taină
să zicem munților să-și mute dorul
de cealaltă parte dimineața și-a înghețat lacrimile
și îngerul a alergat la mormântul gol
să zicem fraților cum
femeile miruiesc cerul
lumânarea pâlpâie sub privirea ta
te rogi încet să mai rămână în noi
știu că se va stinge
când vei muta orizontul
peste alte zeci de cuvinte
oamenii vor duce cu ei 
lumina
în candele mici
și tot ce va conta e mama care și-a înfășurat în giulgiu sufletul
pentru Înviere.


p.s Celui care mă ridică din moarte cu un singur cuvânt: Bucurați-vă!