Ema, cămara poeziei...

Ema(nuel) e numele copilului meu. Ema e coridorul prin care alerg desculță de patimi. E acasă, fără a fi un loc anume, e momentul meu de respiro în beznă. Ema îmi citește seară de seară poemele, se învelește în ele. Copilul meu adoarme la sânul poeziei și candela ei veghează. ”Cămara ta, Mântuitorul meu”...se aude ca un refren abia șoptit. Cu genunchii la piept, Ema mă roagă să cânt din nou. A doua, a treia oară...Până se aude doar toaca lacrimilor bătând prelung, ca o rugăciune.

Ema sunt eu...

da, Ema

da, Ema

am iubit și eu 

o dată la întâmplare

avea șoimi în privire

și otravă pe buze

m-a sărutat

a doua oară m-a căutat în seara fără lună

decupam poeme

și le numeam după mine

mi-a cerut un timbru să-mi trimită cuvântul

dincolo

l-am sărutat

până s-au chircit toate abandonurile

în pântecele meu

era deja iarnă

fetușii lepădați ai iubirii

suflau peste hornuri

în anotimpul acesta sterp

uneori râde copilăria

la sânul mamei

nu îl pot numi

cu diminețile oarbe

nu-i pot face chip

să-mbătrânească între spaimele mele

mi-e atât de sete

sorb seva umbrelor

aruncate de trunchiuri de copaci

și nu blestem

nici măcar în gând

că am venit prea târziu

să-i nasc copii de hârtie

să-mi fie...

da, Ema

m-a iubit și el

anonim 

atipic

amorf

toate ale lui încep cu prima literă

chiar și primul sărut

e un adagio 

care nu poate fi rostit

între timp

ceasul își astupă timpanele

așteptarea ticăie surd

ziua își scoate monedele din buzunar 

le aruncă în mijlocul pieței

privind cum mâinile

sunt cupe lacome

pe care nimeni

nimeni

nu le poate opri.

În ziua care nu anunță nimic

O frică rece paralizează șira spinării
sunt umbra aruncată peste bord
în ziua care nu anunță nimic
o pălărie galbenă îmi întinde mâna
iau locul unui pasager
și norii alunecă-n pleoape - îngeri căzuți 
abia respirând 
întorc punctele cardinale
în busola din piept,
apusul pătimaș e răsăritul de mâine
clipa se sparge în pumni cu furie
o lume oarbă vede întâia oară dimineața
noi mai rătăcim 
în tabloul impresionist
două umbre la distanță
au chipul ploii
ceva urlă în noi când răsucim cheia
un reflex pierdut
apucăm timpul de degetul mare
și tace.