Să iubești ceea ce te chinuie

iubirea e, dragul meu,
acea foame de fericire
din piept lumina aruncă țepușe de ciulini 
dezgolit sufletul și-ascunde chipul sub vălul fragil
orbirea e doar o formă de necunoaștere
copiii poartă ochii părinților
plase de siguranță într-o lume alertă
așa cum iubirea aceasta îmi unge fruntea cu mir
diminețile încep să semene cu mine
nimic nu tulbură apa
pentru că ologul și-a iertat demult neputința
și umblă cu anii pe umeri
a fost o noapte când te-am strigat mai tare decât viața
mi te-am lipit de inimă
și nu e puțin
să iubești ceea ce te chinuie
fără nicio legătură cu virtutea
acum singurul strigăt e dincolo de cortină
în loja iubirii cineva trage biletul câștigător
aplaud
din inerție
câteva trepte mai sus
timpul și-a întins mrejele 
nu am om 
lângă mine
iubirea rămâne o poartă
dinspre răstignire spre viață
tu la mijloc
ca un impuls care schimbă tot.

Cimitir de lampadare

Ești cel mai bun doctor de inimi
le despici și coși cu suturi perfecte
locul în care se moare e mereu încercuit într-un șotron asimetric
în timp ce legătura noastră se subțiază în artere
și nu
n-am de gând să fac nimic pentru asta
o las să se scurgă în vina acestui anotimp
poate mâine îți voi arăta
cimitirul de lampadare
poate și tu vei împărți cu mine acest poem
vei lua o pauză
să respirăm pe margine
înainte să vorbim despre orice mai puțin de noi
odată am văzut cer de nisip
și vrăbii scăldate în lumină
era atâta rugină în noi
că ne-am acoperit ochii
ne-am trăit unul pe celălalt
temerile mai ales
noaptea își aruncă voalul de mireasă
goliciunea ei îmi pipăie simțurile
îi dau ce-a mai rămas 
să-și care iluziile
departe.

Sperietoare de vise

Tată,

am mai cerșit un an 

și am primit exact cât am dăruit

poate de aceea iubirile vin una câte una

defilează în absurdul primăverilor

rând pe rând pleacă 

păsări mute

o altă femeie se îmbracă în urzeala zilelor

tu râzi de ferestrele mele decupate din carton

cum să respiri prin ele

uiți că poezia mea e anaerobă

se hrănește din hidrogenul cu care mi-ai infectat

fiecare gând

cuvintele te lovesc cu ciudă

copilul iese din piept și mă întreabă cu ecou

cine sunt

cine sunt

cine?

îmi vâri poemul acesta în sân

nu știi cât de rece alunecă durerea pe gât

mă urmărește o sperietoare de vise

are pieptul plin de vaiete

cerneala se usucă pe obraji

scrisorile se întorc 

și poștașul dă iar din umeri

în iadul în care mi-ai prins umbra

drumul spre mine e o scară rulantă alunecând invers

tu ți-ai terminat cafeaua

mă privești cu un soi de mirare

de parcă n-ai ști cum scot din joben

spaimele cu mâna

și nu

poeții nu sunt ceruri

sunt oaze în care uneori plouă

alteori se hrănesc din seceta cuvântului

într-un sarcofag de brațe

cu silabe amputate 

nu-mi cere să te uit...