Ghimpe în singurătate

Ea,

femeia care închide paginile cărții

cu gesturi fine

ea,

care îți atinge mâna

într-un gest

aparent neînsemnat

ea,

care a învățat că iubirile se pierd

doar în pasul inimii,

Eva ultimei nopți de rătăcire,

nu-i spune nu

când decupează timpul

ca pe o coală de hârtie

și-aprinde fâșii de trup

nu-i spune nimic

poate fericirea nu e cota 1400

traseul nemarcat și-ascunde ceasul

nu ai nevoie de cronometru

când urci cu durerea în sân

odată destrămat

visul devine bulgărele de zăpadă

aruncat în obrazul copilăriei

atunci ea vine

îți simte răsuflarea ca pe un ghimpe în singurătate

ți-aduce cuvânt,

pruncul din brațele poeziei

gângurește fericit.

sunt copilul care are nevoie de o poveste

e drept

uneori în mine gângurește un prunc

sărutat în talpa poeziei

gândul devine vrabia care se scaldă în nisip

mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului

să țipe în mine...

din forfota cu chip de muză

ies pe rând corăbii anonime

un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele

m-a durut să te strâng între genunchii toamnei

acum respiră sub pământ lumina

în galeriile inimii

șoptești un alint

iar eu te cred

sunt copilul care are nevoie de o poveste

în anotimpul opac soldații își aliniază viețile

tu pui în ranița mea o solniță

din când în când presar sare și rănile se închid

atunci înțeleg luciditatea anei

în spatele zidurilor lumea devine un pântec.

Metastază

Mi-e sete. Corbii așteaptă hrana
dinspre pământ păienjenișul se ascute
în taină Iov știe
nu mai e nimic de pierdut
vino să vezi albul oaselor
cum anulează orice formă de înțelegere.

am săpat până am ajuns la măduvă
în caria neputinței nașterea cuvintelor 
rupe punți
departe un pâlc vinețiu în mijlocul apei
ascunde o madonă 
târziu viața devine harul abandonat
la pieptul culorii

oprește metastaza firii
petale rămân descompuse în șoaptele iernii
și întâii ghiocei înveliți în amurg 
la răspântii.

Viermele de mătase

Noaptea cântecul își poartă vibrațiile altfel

pot să jonglez printre versuri

amețind trunchiul sărutului

clipa devine piatra pe care o arunci

în ochiul singurătății

mă doare

timpul nostru se-nșiră la capătul lumii

o colivie și-a proptit zăbrelele și-așteaptă

pasărea și-a domolit trilul

ne privește din frunze până se fac ghem în noi

altoi de iubire

în pământul care-și strigă fecund lăstarii

inima e viermele de mătase

tesând neîntrerupt urzeala zilelor captive

în noi.

Fotografie: Mihaela R. Boboc

Ghilotina

Buzele tale ca o ghilotină peste rațiune

închid respirația în

fragmente inegale de tensiune

măștile cad precum piese de domino

lumina a rămas dincolo

mă ridic

iau frânturi din jertfă

să o arăt înțeleptului care a socotit că viața

începe cu ultimul sărut

taie tot

din calendar zilele cu tâmple albite

cos la aceeași masă 

am mai trecut pe acolo

acum o mie de întâmplări

femeia cu surâs dulce

femeia ta

sugrumă iluzia

în funia minții ochiul privește încă

 

fără sens fereastra 

a rămas deschisă.

Dozaj

durerea  la care nu poți renunța devine poezie

plus sau minus iubire

te-au învățat

că vei coase o gură, două brațe

și doar jumătate de inimă

ne amputăm de dragul gândului

cine mă va întregi...

anonimă scriere - numele tău învelit în trupul meu de femeie

dezordinea cu care prinzi câte un vis

îl tragi de mânecă, îl reașezi

până se mulează pe ochii tăi

gata, lumea mai suportă o amânare...

undeva, e un loc unde timpul se întinde

doar pentru a ricoșa 

teama devine capătul iubirii

te dilată apoi te împarte

miilor de pleoape

închise

plus sau minus poezie.