În intimitatea poeziei de
dragoste, în volumul „Șevalet cu epilog”, de Mihaela Roxana Boboc
Poetă
cu o viziune modernist-pastelizată, în poezie, lipsită de exuberanța
suprarealistă a tinerilor poeți revoltați că încă nu și-au găsit o cale a lor
și, în felul ei originală în spațiul buzoian, Mihaela Roxana Boboc ar merita o
încadrare în rândul poeților confesivi și, totodată, o aplecare critică asupra
fenomenului ce accede pe momentele de asceză, stările cu adevărat lirice ale
vieții.
Vorbind despre poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roșioru spunea că
Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag cel mai adesea antologice”
și că, poeta îndrăgostită „e conștientă de unicitatea destinului ei și nu
exclude, prin urmare, o traiectorie pe care tragicul existențial se conturează
parcă și mai singularizator”. Cu alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are
de partea ei fericirea de a scrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile
cu fericirea. Că, Fericirea (în accepțiunea noastră), ține de taină,
(și) ea este un scut al fiecăruia dintre noi... cei care iubim, suferim, și
avem dorința de a ne construi zilnic un templu din dragoste.
Dincolo de structura scenariilor
lirice foarte personale, discursul ei pozitiv și revigorant, mai mult
sentimental decât ironic ori zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice
(referitoare la enunțul despre dragoste, al lui Pavel) - ținând de ceea ce se
poate numi ceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l
alegi”, cum spune într-un vers.
Prima parte a grupajului liric, poartă un titlu semnificativ pentru
rostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în
triunghiul dorinței, poeta dezvoltă o redirecționare mimetică a dorințelor prin
care imaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiași poem.
Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental decât ironic (în sens
pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/cum
merge cu sufletul în poveste/fără teamă...” (Acolo e iubirea),
cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare modernă, un fel de
tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum să nu te atragă hipnotic:
„în rugăciunea mea/nici corabia/nu-și dorește alt țărm/să naufragieze/în
tine” (Am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial adresativ”
te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu neapărat
„ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă: „când vom învăța să
iubim,/tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (Desculț,
timpul își mărește pasul).
Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere la tot
ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de „surditatea”
revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincie ideea
libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc, poezia de
imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc., îmi
conferă această dispoziţie de confort în lectura poemelor sale.
Poemele au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină; predomină
culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar,
iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. O lume a contrastelor găsim
și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așa-zis) suprarealist: „pentru visul
din perete/ar fi de ajuns să găsim o scorbură/și un moment de sinceritate”
(Simți iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm câteva „versuri
prag”, numindu-le, și noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”;
„am nevoie de timp/să te îngrop/între zidurile poeziei”; „și acum
privirea ta/îmi sapă nocturn vesrsurile”... etc. Cu cel de al doilea ciclu
intitulat „Culoare”, distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată
cu poziția catalogată de noi, de poet modernist-pastelist. Pledoaria poetei se
îndreaptă spre acel „rezervor” interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere
largă, imagistică, cu multă spațialitate a acelor poeți „care visează adesea în
culori”: „dincolo de mine/și-au strâns cocorii cuibul/un pictor spală
culorile la râu/trece apoi mâinile prin părul meu” (Printre pălării de ghebe).
Iată un ciclu „însorit”, cu poeme și versuri prin care te izbesc „răsăritul”
soarelui: „uit că nu ți-am spus/câte răsărituri m-au găsit fără streașină/și-ncep
să te strig/cu ecou/ca dintr-un mormânt/la care nimeni n-a mai pus flori” (Câte
răsărituri m-au rugat fără strașină). Ciclul acesta se deschide
cu poemul ce poartă titlul volumului: „Șevalet cu epilog”. Aici,
accentele cad pe aceste versuri prag, antologice: „și culorile să-și facă un
cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duce
șevaletul/dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în culori”...
etc.
Poemele, nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci au și culoarea
unor „griuri peste soare”, semn că nu totuul e văzut în roz, ci simțit și în
incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste, la Mihaela
Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece prin toate
anotimpurile/și nu-ți dau timp/să poposești între două gări” (Pe strada mea).
Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de a dărui excesiv
ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește în poeme luminoase ci
dorința de trecere continuă către acel anotimp al iubirii: „fără tine
diminețile/se diluează sub ropotul/ploii subțiri” (Îți aparțin ca un vis nocturn). Și
aici, accentele cad pe latura pastelizată a percepției lirice: „e câmpul în
amurg și se întind pasteluri/peste cerul zvântat de ploaie/și miroase puternic
a flori de câmp/și-a acuarelă...” (Bătrânul acela avea ochii tăi).
În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem
spre acel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în care
expresivitatea lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară
a poveștilor. Refuzul de a înțelege un alt discurs poetic pleacă dintr-o iubire
secretă a tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte, să se
topească în cuvintele ei și să se avânte într-o neliniște extatică, într-un
tremur de groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui ceremonial
adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe cel
plecat spre eșafod. Totul e clădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei pare
a fi deținătorul ulimei speranțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de
mâine se deschide cerul/și mama nu uită/să-ți strecoare o nouă poveste” (Mama e un fluture
colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei a devenit
narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în etapa în care
scrie.
Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale copilăriei
încărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o himeră/ori câte
poeme ar scoate din buzunar./Ești însinguratul/care nu-mi bate la ușă/de teama
răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv pentru efectul
estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu nu are nici un interes
să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede/doar un
punct pe cer”.
Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă amazoană, vâslind cu o singură vâslă
prin lume. Lângă șevaletul ei fără epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi,
cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca și cum luna și-ar lua în brațe
tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai zbate, în noi, iubirile
adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directețea discursului ei
poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre o nouă etapă, una care îi
va genera imaginația spre fabulația și epicitatea rostirii poetice.
Tudor Cicu
Zidirea în artă sau cum visează în culori poetul
Poezia este peste tot în jurul nostru, aşa cum
în orice bloc de marmură se află o statuie, trebuie doar să o vezi, să o simţi.
Mihaela Roxana Boboc are această însuşire, de a simţi, cu ochii minţii şi ai
inimii, vibraţii abia perceptibile. Acest drum, al conversiei unor stări difuze
în cuvinte revelatoare, marcat deseori de un acut sentiment al inefabilului, ar
trebui să fie până la urmă orice carte de poezie, drum pe care autoarea şi-l
asumă.
Volumul Şevalet cu epilog este structurat într-un triptic Dragoste-Culoare-Puls,
tablouri vivante ale căror culori se întrepătrund uneori, întru cunoaşterea de
sine şi a lumii. Primul lucru pe care îl remarci sunt desele trimiteri la
artele plastice, în special la pictură (Dor de culoare, Culoarea este singurul
meu adăpost, etc).
În poemul „Ană a culorii” am găsit nu numai
această modalitate de a descrie plastic
fina reţea a sentimentelor, dar şi credinţa că raportul dintre realitate şi artă este altul
decât cel perceput la nivel senzorial, cea din urmă fiind sâmburele din care a
erupt lumea: “Mă gândesc la tine ca la un tablou/ din care ies pe rând
culorile/ în
particule de nuanțe/ intră în sângele meu/ cu atâta moarte”; realitatea
este artă deformată pe care trebuie să o readucem la starea originară prin
dragoste: “N-am știut că mirosul acesta nebun/ de culori cerate/
poate încăpea într-o pagină de caiet măzgălită de tine/ îți ador mâinile cu
care alegi fiecare nuanță/ ca pe un tester pentru lumină/ la sfârșit nu știu/
dacă tu ești parte din creație/ sau culoarea e parte din tine.”
Paradoxal, de multe ori, eşti singur cu dragostea ta, obiectul ei
putând fi perceput în ultimă instanţă un vehicul al căutării esenţelor, pentru că fără transfigurarea prin artă el nu
are consistenţă: “Nu încerc să te scot din peretele inimii/ te-am aşezat cu
atâta migală/ în nopţile fără har;/ rareori,/ când am vrut să te azvârl/ poemul
creştea în mine”, “golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate
din buzunar”. Poeta vine, de asemenea, cu o interesantă presupunere, aceea că
dragostea este o formă subliminală a artei: “la celălalt capăt al
lumii/se vede dorul meu/ în bucăți de vitraliu spart/ sau tu trăiești /doar
în vârful pensulei/ printre picături;”.
Această nostalgie, acest impuls de
refacere a unei armonii primordiale, stă sub semnul curgerii timpului, “iubirea
noastră ticăie”. Există un timp subiectiv, dar si unul implacabil, nepăsător,
şi doar sentimentul că eşti înţeles pe deplin face eternitatea
mai uşor de suportat: “minutele își poartă secundele în pântece/ sunt bolnavul
fără leac/ te aștept să-mi porți gândurile pe brațe/ până când lumea va încăpea
într-un bob de muștar”.
Ar
fi multe de spus, de analizat. Aş putea să vorbesc despre faptul că:” poezia(...) nu e în voi/ nici măcar în mine/ ea vine din dumnezeul adormit”,
despre referinţele livreşti elegant inserate, despre felul sensibil confesiv în
care poeta aşterne trăiri, echilibrând sentimente materne, filiale, spleenul
cotidian, nevoia de dragoste, de cunoaştere, cu o vocaţie de arhitect, pictor al versurilor, cu şevaletul inimii şi penelul minţii.
Este drept că, uneori, poezia
Mihaelei este îmbrăcată într-o membrană edulcorantă, anti-traumă. Mi-ar fi
plăcut să fie cât mai subţire şi mai transparentă pentru “mucigaiuri şi noroi”.
De asemenea, ar fi fost necesară o mlădiere a ritmului liric pentru a ține
conectat cititorul.
Aparent, autoarea se refugiază în
cuvinte. Este notabil însă, cum această implozie este controlată la nivel
conceptual, filosofic, cu imaginaţie lirică, o retorică a obsesiei pentru
frumos şi bine. Acolo îţi găseşti puterea pentru a renaşte, de a transcende.
Pentru că, nu-i aşa, până la urmă drumul poate fi un scop în sine şi poetul are
privilegiul de a-l vede pururea în culori.
Laurențiu
Belizan
