Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 29 mai 2014

Cuvântul

Nu-mi aduc aminte primele mele cuvinte, acesta sunt darul copiilor către părinți, și ei îl poartă în suflet peste ani precum un balsam în nopțile seci. Știu că am fost un copil vorbăreț, visător și zburdalnic. Că povesteam înainte de a ști să citesc și fabulam cu o imaginație debordantă despre lucruri pe care nu le înțelegeam. Mi se părea un lucru important să învăț poezii lungi, și port și acum expresia oamenilor mari când le recitam pe de rost. Uimire și mândrie!

Cuvântul, pentru copil, este o a doua mamă. Care dezmiardă și mustră, tulbură și creează. Dă încredere sau retează aripi. Și mai ales, sădește adultul de mâine în copilul de azi.

Cuvântul odihnește în acel mod în care stai învelit în brațele mamei și știi că nu ți-ar mai trebui nimic în plus. Plusul vine din necunoscut și tot ce ți-e cunoscut e deajuns. Gândești la copilărie ca la un tărâm unde intrușii vor fi imediat izgoniți. Să fie Edenul în gândul tău, să te locuiască și să te îmbrace în haine albe. N-ai lua niciun măr din pomul cunoașterii. Dacă Adam și Eva ar fi fost copii s-ar fi lipsit de tentație. Tentația vine din schimbare. Din dorința de mai mult. Pentru copil, raiul părintesc nu cunoaște îmbunătățiri. El este. 

Ce pierdem din noi odată cu timpul? De ce nu mai încăpem în cuvânt, când ne devine neodihnă și zbucium? Când ne îndrăgostim așteptăm cuvântul ca pe o barcă de salvare. Să ne salveze din noi. Să avem confirmări că la celalalt capăt, cuvântul are ecou și ecoul ne răspunde politicos. Spuneam într-un poem, că iubirea nu e acel oftat după ecoul unui te iubesc atemporal/iubirea nu e nici măcar o spaimă în plus/pentru nopți singuratice. Dacă ar fi așa, am iubi doar ce am putea avea și ne-ar răspunde pe măsură. Ori, suntem mai mult. Iubim ceea ce suntem. Ne identificăm, ne risipim energiile, facem dragoste din toate cuvintele închipuite, declarăm iubirea și mergem cu ea prin lume.

Lumea o primește ca formă de energie pozitivă, se încarcă cu ea, ca o baterie primindu-și ionii în sânul ei. Mereu m-am gândit de ce acest contrast în suflet, de ce polul negativ și cel pozitiv conviețuiesc și formează universul. Între plus și minus/ Dumnezeu a așezat poezia/punctul neutru în care iubirea adoarme la piept/nemângâiată, așa încheiam acum ceva timp un poem. 

Să fie cuvântul scris salvarea din ano(timpul) durerii? Echilibrul mut și surd la orice influență păgână, creștinarea gândurilor într-un tot unitar care include binele și răul în aceeași carcasă a trupului și ne restabilește gravitația între minte și inimă?

Mintea are tendința de a vedea minusul, inima plusul. Tu unde gravitezi?


29 mai 2014

miercuri, 28 mai 2014

Cheile poeziei

muzica e acel spațiu în care încap toate tristețile și tot mai e loc de o vioară
straniu cum m-ai abandonat în arcușul ei și speri să mai cânte 
cu o voce venită din pustiu nu poți umple o inimă chiar dacă doare
drumul mă traversează precum o cale ferată prin lanul de maci
nu am nevoie de timp el este în afara mea 
mă privește îngăduitor cum ridic bariere 
acum că aștepti un semn să treci prin mine să mai bați un cui în dorință
te-ai gândit la femeia dezgolită de emoții ca la un talisman norocos
uiți că noaptea ține cheile poeziei ca o fecioară
așteptând în taină mirele.

28 mai 2014


luni, 26 mai 2014

Inspir(ație)

trag după mine tristețea ca pe o jucărie stricată
zornăind în timpanul durerii
pleoapele se deschid involuntar
lăcrimând absența capătă acuratețe
până la detaliu aș putea să te sting în scrumul zilei
să te întorc ca pe o foaie de tutun
rulându-ți inima pe margini
aș fi cel mai înrăit fumător
noaptea târziu te-aș scoate din respirațiile mele
doar ca să te inspir iar.

26 mai 2014

joi, 22 mai 2014

Pe-o țară de negură stăpân

”Sunt ca un prinț pe-o țară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea bătrân,
Care de scârba curții slugarnice și vane
Stă plictisit cu câinii și alte lighioane.

Charles Baudelaire

”Pe-o țară de negură stăpân”. Stăpânul cui? Al meu? Nu! Al tău? Nici atât. Al țării? Doar dacă negura țării se convertește în lumina sufletului. Sau poate suntem o prelungire a unei țări cu inima amputată. Săraca țară bogată!

Grădina Maicii Domnului a devenit cuib de cuci. Ne însingurăm în maladia comunicării pe tăcute, la ce ne mai trebuie grai când cu un like scriem istoria? Există un dislike pentru scârba curții slugarnice care latră în van?

Sau poate o măsură a durerii alta decât ocaua țării fără de repere? Cine își uită istoria e obligat s-o repete. Atât mi-a rămas mie din școală ca un avertisment față de răul care se așterne odată cu uitarea. De atunci mi-e frică și nu uit nimic. Mi se derulează filmul continuu.

Stăm plictisiți cu lighioanele lăuntrice care ne dezmembrează într-un mod în care putregaiul ar da greș. Sufletul se cere vindecat, suntem bolnavii însingurării. A murit unu' săracu, avea cinci sute de prieteni pe facebook și doar cinci la căpătâi. Viața asta nu seamănă cu mine, e o clonă atât de sucită că îi lipsește cuvântul.

Și dacă cuvântul s-ar face zbor, l-aș trimite în ecoul pământului, să-i scoată lava și să zdruncine zidurile.  Ale mele, ale tale, ale lor. Să ne așezăm în jurul mesei ca spicele de grâu și să frângem pâinea. Să o împărțim în bucățile cerului. Și să ne hrănim, nu să mâncăm. Să ne hrănim așa din fiecare frimitură, să o adâncim în noi.

Eu n-am trăit nicio zi așa, familia e punctul mort în care artistul nu are unghi. Și atunci inventează. O poveste despre fericire și iubire se scrie pe sufletul gol mai bine decât pe orice hârtie. Se scrijelește din neputință și devine atât de credibilă, ca o barcă de hârtie până la primul contact cu apa. Ar pluti de nu s-ar îneca.

Cei care au fost față în față cu moartea spun că după acea zbatere iminentă se așterne o liniște. Ca o frunză statică în mijlocul ochiului de apă. După ce totul se concentrează în jurul ei, undele se disipează până când încremenește. Unii ar numi-o botezul resemnării. Neamul nu are voie să devină frunză. Până la ultimul copac, trebuie să dea lăstari.


22 mai 2014

Și l-am strâns în pumn

de multe ori am visat
trenuri cu șine lungi și călători fără destinație
o mulțime pigmentată de neliniște
mă cuprindea în palmele ei
fără bilet am hoinărit în măduva cerului
și te-am ales din întâmplare
pasager prin poezie
m-ai întrebat unde merg
de port bagajul acesta greu
să-l văd pe tata ți-am zis
e drum lung și mama mi-a pus înăuntru toate rugăciunile
fără un cuvânt m-ai coborât în prima stație
era o căldură amestecată cu miros de păcură
în spatele meu lumea avea un gust leșios
mi-ai întins un răvaș poruncind scrie!
am scris atât 
mi-e dor
și l-am strâns în pumn...
de multe ori am visat că lumea e un pod în mișcare
și mă legănam haotic între brațe
până mă odihneam în plânsetul ei
ca-într-un sunet de vioară.

21 mai 2014

vineri, 16 mai 2014

Șevalet cu epilog (titlul viitoarei cărți)

Ce nebunie
să speri la un timp
în care bați la ușa luminii
și ți se deschide în piept o fereastră,
să încapă toate cele neîncepute
și culorile să-și facă cuib...
de unde vii tu,
inima și-a oprit bătăile și tace
înger de-ai fi,
tot n-ai cunoaște epilogul –
doar șevaletul meu îl știe,
cât l-am purtat prin mine
mi-a învățat durerile
ca pe o poezie măzgălită pe spatele singurătății,
se înconvoaie cu fiecare emoție
până vei culege rodul din ramurile întinse
trupul tău mă va preface în noapte
și alungați din grădina cu roade
gustul ți se va umple de mine.

16 mai 2014

vineri, 9 mai 2014

Clipa e o mireasă fugind prin câmpuri de ceață

clipa ca o nucă seacă lovește în pereții inimii mele
înăuntru o cămară aidoma unui beci cu vinuri rare
din care șiroieste uneori un sânge limpede
cât să astupe privirea în dopul zilei
de-o parte trecutul se preface în apă 
miriștile copilăriei se întind nestingherite
chiar și dorul își culcă urechea la pământ
să cuprindă poveștile
să le sădească în limba cerului
vezi ici-colo semințe de melancolie
cum au prins rădăcini în palmele mele
vino să culegi flori de nu-mă-uita
poate ai să pricepi că nu trăiesc în umbra fânului cosit
nici în tulpina dimineții
de cealaltă parte viitorul își poartă frunzele spre alte case
abandon în prispa gândului
clipa e o mireasă fugind prin câmpuri de ceață.

08 mai 2014

miercuri, 7 mai 2014

Pur și complicat

Era odată un boț de copilărie, cu nimic mai special decât a altora. Vise care încăpeau în ghiozdanul cu bretele late, în coperțile cărților sau pe spatele caietelor de școală. Un copil încăpățânat de vesel, băiețos din fire, zbuciumat și visător. Azi poate ar fi catalogat un specimen, dar atunci nimeni nu se mira de agitația copiilor și de spiritul lor liber.
Acest copil a iubit fiecare petec de asfalt dimprejurul blocului, fiecare joc, multe inventate în zilele prea cuminți. Ploaia era mereu prilej de navigare prin băltoacele generoase cu ambarcațiuni de polistiren, portul era plin de corăbii și forfotă, negoț și activitate. Prânzul nu dura mai mult de cinci minute, la sfârșit o cană cu apă și apoi din nou la joacă. Soarele, mingea, desenele pe asfalt, leapșa și multe alte punți îl legau definitiv de tărâmul dulce al jocului și neastâmpărului. Dacă a încercat cineva cele mai năstrușnice sărituri din leagăn și alte locuri de cocoțat, a gustat libertatea și bucuria de a fi copil. 
El nu știe că zilele se sfârșesc decât pentru un nou început și toate lucrurile o iau de la capăt într-o nouă căutare neobosită. În rarele momente de liniște, în fața ferestrei unde un corcoduș își întindea nestingherit umbra și ascundea un cer de vrăbii gălăgioase, copilul intra cu sufletul în povestea care acum se scria cu stiloul chinezesc. Povestea unei rândunici călătorind prin țările îndepărtate pentru un strop de aventură și cunoaștere. Pentru povestitorul nostru era începutul unui drum prin izvorul creator. Unul care te înrobește și te eliberează. 
Un drum pur, sădit din emoție nestăvilită. Un drum complicat, care își încolăcea rădăcinile în jurul inimii, hrănindu-se cu seva ei. 
Copilul stângaci, mânjit de cretă și noroi, cu părul mereu în dezordine și mânecile suflecate construia zi de zi cazemata unde intrușii nu erau poftiți. Cine aruncă cu pietre în zid se va lovi de tăcere într-un efect de bumerang. Tot așa, nu e loc între zidurile imaginației, lumea se învârte într-un carusel unic, și doar el îi cunoaște cifrul secret. 
A fost deajuns o privire dincolo de zăbrelele locului numit acasă să nu-și mai dorească altceva decât zborul rândunicii. Libertatea care îți resuscitează sufletul chiar din mijlocul urâtului sau a fricii. Uși care se deschid în lumina dimineții în locul ușilor trântite seara târziu, bradul mare, împodobit în sunetul colindelor în locului celui pitic și înghesuit în sufletul frânt, masa întinsă și familia reunită în jur în locul lipsurilor și absenței.
Sunt momente în care poți să încapi într-o amintire ca într-o cutie fără ferestre. După un timp, când oxigenul s-a dus, simți că te împrăștii în particulele cutiei până te confunzi cu întunericul. Dar copilul nu știa că bufonii sunt uneori cele mai triste ființe, așa că-și juca rolul cu convingere. 
Mult mai târziu, copilăria a intrat în iarnă și s-a rătăcit printre fulgi. Un nou anotimp a adus primele versuri, odată cu ghioceii adolescenței. Acum visul încăpea în oracolul cu întrebări naive sau în casetele cu cântece juvenile. Iubirea a dat năvală, zbătându-se între real și imaginar, și nu de puține ori, împinsă între minte și inimă, s-a rostogolit ca un bulgăre din vârf, până a spart granițele la bază. Cine a trăit frica îmbinată cu bucuria, și emoția cu pasiunea, simte că ar trăi între aceste stări chiar de ar și muri de epuizare. 
O lume se separa în suflet și ce era pur și complicat odată deveni mai complicat decât pur, dar totuși din coasta lor, poezia ieșea ca o călăuză prin desișul sentimentelor.
Ziua în care te vindeci de iubire e ziua morții sinelui. Te privești în oglindă și te vezi altul decât ești, ca și când cineva ți-a amputat inima și te miri cu ce mai respiri.
Dar vindecarea nu e decât o altă cursă a iubirii, care nu te slăbește decât temporar din strânsoare, ca apoi să te prindă și mai tare. Strașnic joc!
Copilul devenit adolescent absorbea ca un burete iubirea, durerea, respingerea și toate celelalte stări ”surori”. Se înconjura de ele, le transpunea uneori în culoare și creion, așa cum obișnuise de mulți ani. Terapie sau dorință de a epata, simțea normalitatea ca pe un laț în jurul creativității. Atunci evada într-un șir de nuanțe și abia când cerul se stingea sub mâinile neobosite, revenea în trupul captiv. 
Apoi, mulțimi și matrici, elemente și conturi, indicatori și previziuni, țineau ancorat în realitate omul zilei. Ce era odată pur rămase doar complicat și undeva, între anii care treceau prea repede și drumurile rămase neexplorate se întindea un hău existențial. I-au trebuit mulți ani să arunce o punte peste prăpastie și să treacă din nou pe partea cealaltă. A stat pe acea punte un timp nedefinit, ca într-un purgatoriu al sentimentelor greu de depășit.
Aceasta nu e o poveste cu final, e un drum în lucru. Pe o parte a carosabilului se prăvălesc pietre, iar de cealaltă parte peisaje amețitoare te ademenesc molatic. Între ele, pur și complicat se construiesc vieți.