Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 20 iulie 2017

A îngeri și ploi

Vă dau un trup, munților,
să înveliți poezia cu frigul sub coaste
să nu lăsați să curgă cerul în mrejele lunii
să nu-mi lăsați copilăria stearpă 
și cuvinte să duceți pe creste
cuvinte aprige în râul din palma ta
când întorci norii din mine în fânul toamnei
cu mere domnești în veacul dospind de singurătate
și curcubee văratice în ochii maicii mele
vă dau un trup, văilor,
să-mi nașteți flori de câmp sub gene
și tata să învie între vise 
ca dormind să iert pământul și crucile lungi
mirosind a îngeri și moarte
a cer și ploaie
a tine 
și dorul din umbra buzelor
să sufle iubirii păpădii...
ce noapte e afară și sufletul lumină în bătaia silabelor
fereastra se face tot mai mică
iar trupul meu, o pătură de umbre,
un vis culcat pe iarbă
cu brațele întinse, 
jumătate din pâinea poeților se frânge în potir
cealaltă jumătate hrănește îngerii
a dragoste și somn.



*Poetului care cerea un trup munților, Lucian Blaga, și amintirii lui neșterse peste veacuri...
”Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, /

şi totuşi / 
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, / 
căci lutul tău slab / 
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet / 
ce-l port.”














duminică, 9 iulie 2017

Îngerii nu mor...in memoriam Sorin Șaguna

Îl vedeam adesea duminica, la biserica Sf. Gheorghe din Buzău. Eu în cor, el în partea dreaptă, în rândul bărbaților. Era îmbrăcat în alb, frumos ca un înger. Ireal aproape. Nu părea din lumea asta. Rămânea la sfârșit să discute cu părintele paroh, Abaza Nicolae, un om de o calitate morală ieșită din comun. Se bucura de tinerețea lui, de cuvintele și necuvintele lui.

Îmi aduc aminte că vorbeam cu sora mea, Irina, despre el și poezia lui, despre visul de actor care creștea în el odată cu vârsta. Despre el și îndrăzneala lui, care nu avea nimic de-a face cu tupeul. O bucurie de a trăi, o asumare a vieții, o încredere dincolo de aparențe. Transforma în frumos tot ce atingea. Și mi-era teamă, ne era teamă, că era prea bun și frumos. Și de obicei oamenii aceștia speciali sunt luați prea devreme. Discuția aceasta se întâmpla în 2010. Intrasem deja în lumea poeziei, cu încredere în zidirea asumată în cuvânt.

Într-o duminică, m-am oprit în fața bisericii, după slujbă și am vorbit. Cred că sora mea a făcut prezentările. Îl cunoștea. Nu rețin discuția, sigur ceva despre poezie, câteva cuvinte, dar chipul lui de înger m-a urmărit multă vreme. I-am urmărit, ulterior, traiectoria în lumea teatrului și poeziei, îndeosebi, și m-am bucurat de succesul lui bine meritat.

Acum 3 ani, s-a făcut liniște. Și îngerii au făcut loc în cer celui pe care l-au trimis. Moartea lui Sorin nu m-a suprins, chiar dacă m-a îndurerat mult. Prea era de-al lui Dumnezeu. Contagios, în cel mai pozitiv mod. O dragoste de viață molipsitoare, curajul de a ține viitorul de mână și o puritate a gândurilor și sentimentelor. Nu poți intra în poezia lui Sorin cu sufletul pângărit. Pur și simplu vei fi respins și chemat atunci când în tine va plânge frumosul, lacrimă cu lacrimă, cuvânt lângă cuvânt.

Și pentru că nimic nu e întâmplător, acum doi ani m-am mutat în același bloc cu părinții lui. Le urmăresc durerea de pe chip, chiar bine mascată și știu că nimic de aici nu-i poate alina. Sorin a murit convins de acel dincolo și probabil scrie pe nori. Lumea teatrului s-a subțiat, precum un pustnic, după plecarea lui. Aievea, Sorin trăiește prin cuvinte, prin iubirea celor care nu l-au uitat.


Sorin Șaguna (1989 - 2014):

„Îmi place iubirea şi ce e dincolo de ea. Îmi plac oamenii. Îmi plac foarte mult lucrurile frumoase şi de calitate. Îmi place să îmi pun piedici pentru ca apoi să le depăşesc. Îmi place poezia. Am publicat trei cărţi, volume dintr-un singur crez: „poezia este logica inimii, nu a raţiunii”. Nu-mi plac lucrurile banale. Nu-mi place să fiu un om banal. Nu-mi place liniştea gratuită din jurul nostru, că nu mai zâmbim şi că nu mai suntem fericiţi chiar dacă viaţa se complică de la o zi la alta“, spunea actorul, într-un interviu pentru Adevărul.

http://www.ziarulmetropolis.ro/sorin-saguna-unul-dintre-cei-mai-promitatori-tineri-actori-a-murit-la-25-de-ani/




luni, 3 iulie 2017

Anotimpul setei

Cuvânt al serilor de vară,
să nu mă uiți în buzunarul orb
cerul se joacă de-a poezia când
miroase a ploaie
a suflete proiectate pe asfaltul umed
terapia sfâșie poetul îmbrăcat în umbra cuvintelor
și haina lui e o moarte aparentă
încape în gulerul memoriei ca-ntr-o adormire a simțurilor
peste ape și răni
peste versurile întoarse ca un bumerang în cămașa copilăriei
iar tu, tată al stepelor bolnave
locuiești în cimitirul gândurilor printre lampadare
de-mi vindeci somnul și văd aievea semne
cum m-ai iubi printre albe iluzii
cum pământul își mângâie brazdele și soarele desculț prin pletele negre
mă învață alfabetul iubirii altfel
de la brâul abandonului în susul cuvintelor
mereu un cer de vrăbii și tu,
(in)certitudinea cuminte a zării
măturându-și razele într-un plânset oval
gura femeii schițează anotimpul setei 
și nicio ploaie nu-i poate săruta ochii
cai albi se adapă din lună și inima ei
inima mea
te uită când nu mai știe să spună nu.







vineri, 30 iunie 2017

Atât de sus

Uneori Dumnezeu apare în chip de fluture 
ți se așază pe mână sau pur și simplu așteaptă cuminte 
într-un colț al inimii până vine ziua 
când toate devin posibile
chiar și copilăria se întoarce pe o parte
și adoarme netulburată 
Uneori visul e gândul prins de sfoara nopții 
mesteceni țin umbra cuvintelor atât de sus
că îngerii pierd urma durerii 
ești aproape
și lipești vitralii în cer 
în tot ce contează,  tată. 


duminică, 25 iunie 2017

Preeria ascunsă în ochi

Gustul zilelor mele, părinte,
gustul acesta respirând sacadat în pielea mea –
bolnavă de iubire mă nasc a doua oară pe hârtie,
sunt femeia blândelor ispite,
femeia dulcilor inspirații, când tot ce rămâne din poemul acesta se aruncă în brațele tale
și nu spun lucruri mari, mă cunoști cum tac cuvinte și ele ies din sânul meu
cu furia cerului din ele, cu nimicul care mă construiește mai
altfel decât știam că sunt,
sunt femeia îndrăgostită de păcatul ei care devine virtute,
mi-a fost scris să mă îmbrac în anii tinereții în durerea care vindecă;
naște, femeie, copilul singurătății! naște-l așa cum ai vrea să fii tu iubită,
mă văd copila ștearsă din anotimpul stângaci, mă văd roșind în ochii tăi –
ce miracol ne învelește în noaptea care tresare violet în pieptul meu,
copacii tremură – eu nu știu dacă am oprit clipa aceea,
când totul în jur fuge cu pașii unei gazele prin preeria ascunsă în ochi
și tu, iubite, ai același gust, același de când lumea
țin capul pe spate să privesc cerul dinăuntrul tău și e așa puțin rămas în mine,
așa puțin că fur verii copilăria
de o trec prin zahar și mirare.


* din grupajul de poeme premiat la ”Leoaică tânără, iubirea...”, aprilie 2017.

 


joi, 22 iunie 2017

locuind într-un pumn de femeie

Există cel puțin un om în viața fiecăruia 
alături de care raiul e un prunc întors în pântece
există cel puțin un suflet care scoate phoenicși
din propriul cuib de vise
acesta nu este un poem de dragoste
e dragostea însăși locuind într-un pumn de femeie
mai mic decât inima păsărilor, mai neînsemnat decât pasul furnicii 
totuși azi cerul și-a dezlegat mâinile și cântă
vocea devine mai adâncă, aproape șoptită în țipetele lumii
cum te aud în bătaia pământului și toaca se sfințește a nesomn
am uitat să pun lumina în glastră și acum se joacă cu chipul bizantin al memoriei
când puneai pensula în vin și cerbii sălbatici ai copilăriei
veneau mereu să se adape din cuvinte
așa m-ai cunoscut
hoinărind prin griuri cu soarele la piept
iubesc rătăcirea îngerilor în palmele tale
când deschizi pumnul pruncului și degetele lui te strâng a lapte și viață
anii poartă miros de tămâie și poalele timpului se curbează a rugăciune
a raze văratice peste ploile cochiliei mele.




22 iunie 2017







marți, 20 iunie 2017

Tălpile cuvintelor

Fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;
stând la masa de scris poetul plânge
îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei
are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,
poetul așteaptă o oră sau mai multe
se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul
la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge
poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei
și pe tine la căpătâi
femeia poemelor inegale,
femeia cerului,
îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului
nimic al lui, Doamne!
sâmburele de poem îi încolțește pe buze
când ridică durerea pe umeri
îngerul vede și tace,
îngerul vede și vindecă
anotimpul când se făcea a ploaie –
din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,
cerul din ea ațipește la marginea dimineții
norii se destramă
în visul poetului –
îngerul are gustul caiselor coapte
când sărută tălpile cuvintelor
copilul din mine doare
cât toate poemele la un loc.

 Pictură© Mihaela Roxana Boboc