Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

vineri, 14 aprilie 2017

Cămara Ta, Mântuitorule...

”Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca sa intru într-însa, luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!”

 E o chemare și o mărturisire în același timp. O durere reală, dar și o asumare a Golgotei proprii. Să te vezi așa cum ești, să ai acea luciditate să înțelegi cât ești de departe de Cămara suferinței lui Hristos, și în același timp să ceri lumina și îndurarea Cerului, ca haina sufletului să-ți devină mângâiere.

Am ascultat acest cântec în multe versiuni, am căutat, mărturisesc, vocea care să-mi ridice prin porii pielii sufletul către Cer. Am găsit târziu pe acela care, în cimitirul cuvintelor mele, mi-a adus aminte de Înviere și de blândul Păstor. Un Păstor care a luat pe umeri suferința poporului său, și a tuturor neamurilor.

Cânt seara copiilor mei ”Blândul Păstor”, așa cum o știu din străbuni. Cu glas șoptit, aproape de jale, dar fără resemnare. Fetița mea de aproape 4 ani mă întreabă despre oaia cea cu piciorușul frânt, și ochii ei negri se întristează, gândindu-se că poate, El n-a reușit să o mai vindece. Eu îi spun că El poate vindeca orice și oricât, dar nu oricum. Bate și ți se va deschide! 

 Azi e despre îngropare, despre moarte și petrecere la mormânt. Despre tradițiile acelea, aproape sacre, știute numai de cei care au trăit destul încât să înțeleagă importanța momentului, când doi prieteni își dau mâna, în suferință. Moartea, iată ce taină, și cum a reușit Hristos să transforme durerea pierderii în bucuria regăsirii dincolo!

Ieri seară, la Denia celor 12 Evanghelii, preoții au scos crucea, purtând-o pe umeri, așa cum odinioară, însuși fiul lui Dumnezeu răzbea pe drumul Golgotei, sub povara ei.  Un cântec se aude încă ușor în memoria pașilor:

“Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasa a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne noua și slăvita învierea Ta!”




Acolo e iubirea
















grafică: Mihaela Roxana Boboc - Poveste.

”Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia cerurilor” ( Matei 19,14)

joi, 13 aprilie 2017

Cafeneaua literară - Câștigătorii Concursului ”Leoaică tânără, iubirea...”, apr. 2017

 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/cafeneaua-literara-aprilie-2017/

http://opiniabuzau.ro/buzoianca-mihaela-boboc-a-ob-inut-leoaica-de-argint



miercuri, 12 aprilie 2017

Grupaj poeme în Cafeneaua politică și literară, apr. 2017

În nr. 123 / apr. 2017 din Cafeneaua politică și literară, sunt prezentă cu un grupaj de poeme.
Revista, prin persoana d-lui Mircea Popescu, în calitate de redactor șef, și-a onorat astfel premiul oferit la Concursul organizat de literatuitate.ro, poeziei mele: Am văzut cerul strâns în pumn.

Mulțumiri!

luni, 3 aprilie 2017

fără anestezie

cărți bune - cărți lungi ca o noapte de vară
mâini lacome mâinile tale
poeme-dor poemele mele pe care le smulgi din sân fără să pui nimic în loc
am ajuns la capătul cuvintelor de aici înainte ne înghite un septembrie mut
brațele tale anti-traumă copilăria mea oarbă
și resturile pe care le arunci
la capătul zilei
când iau cuvintele și le arunc cu furie în cer
să plouă să urle furtuna din măduva bolnavă
cum te rup din versuri te scot din tablouri
ah și te iubesc cu degetul pe buze
când sângele se transformă în vin

o lume cu genunchii juliți ne devine casă
mi-e dor de timpul de la picioarele evei
înainte să mă nasc mamă
și copiii să-mi plângă în colțul inimii
fără anestezie
viața asta atârnă de ceea ce nu spunem
când suntem ceea ce nu suntem
și joaca de-a baba oarba duce uneori la halucinații pentru care nu există pastile
se va vorbi despre noi
cum ne iubeam când ne furam fiecare spațiu lipsă dintre vertebre
și tot ce construiam se ducea naibii a doua zi.










sâmbătă, 1 aprilie 2017

Iar eu o iubeam

Pe sub nucul abandonat trece o caravană
copiii aleargă la răspântii să prindă un loc în față
nimeni nu pozează moartea
nu îi poate privi ochii adânci
chiar și așa viața merge înainte
oamenii scriu poeme - antidot
poeme - pansament
poeme - revoltă
am cunoscut o fată care scria pentru că nu știa cum e dincolo
ochea cu praștia și trimitea poeme - întrebare
cerul se scutura de mistere apoi se închidea brusc
finalul se lăsa așteptat iar eu o iubeam
pentru neliniștea ei
pentru semnele de întrebare întoarse în piept ca o j a l u z e a
eu pictam naturi vii și oameni morți sau invers
pictam ochii ei când nu știa să iubească
nu poți să iubești am întrebat-o în ziua x
iar ea a râs
a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia
care plânge în tine până te sufocă
abia apoi iese sângerie ca un prunc eliberat
din labiile cerului
altfel mă gândesc de când i-am citit versurile
din ce în ce mai mult la moarte
ca la un joc de cărți
așteptând cartea salvatoare pe aceeași linie cu inima
o să ai doi copii îi vei numi după tine
nu plânge
când mă îmbraci în pâsla albă de mireasă
voi păstra cel mai bun vers
pentru fata care nu știa cum e dincolo.








marți, 28 martie 2017

Vremea mărturisirilor


în crângul orașului meu
minutele se cern în căutarea celui mai bun poem
care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum
dintre toate gurile pe care le-am sărutat
sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers
de la adio către prima mângâiere
am așezat un intermezzo absurd de liric
în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra
arunc din când în când iubirile de carton
iar el le prinde în zbor fără lumină
le îngroapă într-un lut moale
unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână
o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela
și poeții o prind în brațe
o sărută până ce buzele îi crapă de sete
în poemul acela fără titlu
via dolores ridică pipa păcii
absent trupul meu se înfășoară în ploaie
e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem
într-o scorbură plină de rugăciuni
nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor
când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul
praful lui se așază pe ridurile cuvintelor
înlăuntrul meu moara huruie
semn că Dumnezeu nu m-a uitat.








marți, 21 martie 2017

mă lepăd

am fost amanta cuvintelor
înainte să fiu poem
am ascuns candele în buzunar
fără să luminez
am pierdut nopțile femeii mele
înainte să te pierd
îmi lepăd hainele în acest poem
îmi las la intrare încălțămintea
în care am alergat printre himere
și te-am iubit în păgânătate
mă lepăd de oamenii din vis
lângă ei am scris poem după poem
și te chem din spovedania oaselor
dintre femeile prinse în liturghii
în noaptea când bărbații plâng
și Dumnezeu înalță lampadarul viselor
mă lepăd de morții din suflet
le trimit corăbii de hârtie
și trupurile lor plutesc pe Nilul dimineților
de acum locuiesc în cetatea poeților
câinii sunt blânzi mai mușcă din când în când din cuvinte
oasele devin tot mai albe
m-am lepădat de întuneric
de oamenii de ceară care-și topesc lumânările la adăpostul brațelor mele
îmbrățișez copilăria și fiul mă strânge de mână
într-un reflex pierdut
mă vindec de insomniile pașilor mei
Saul vede pe Dumnezeu întâia oară și devine evanghelie
dragostea se preface în bucăți de sticlă
în ochii celor care cred
mai scoate te rog un vis din cui
s-a vindecat
când am crezut în coasta lui
și nu l-am pipăit.



La mulți ani, Poezie!



vineri, 17 martie 2017

ridurile dimineții

3.55 am

mă scol brusc am părul ud
sub ochi mi se derulează același film
haina ta în cuier cu mărunțișul zilei în buzunar
grilajele patului de care îți agățai speranțe
copilul tău trece din oraș în oraș
pe culoarele morții
din spaimă în spaimă
își închină nopțile
și perna devine ofrandă spre somnul peștelui
până la os
e sâmbătă
ții capul în piept și mâinile devin statui
uit numărul metroului
și ajung prea târziu să...
cei de pe ambulanță ridică din umeri încurcați
bolnavul în stare terminală nu trebuie resuscitat
simt cum mi se taie cordonul ombilical
primesc botezul cuvintelor și o cruce roșie
respiră în mine întâia oară.


4.18 am

copilul meu doarme învelit în lumină
în celălalt colț al casei îmi așez gândurile cuminți
mama vorbește cu orfanii din ceasul oval
despre pruncul înfășat în durerea lumii
și ei o ascultă schimbând din când în când locul
ceasul e acum orfanul / scriu din mormânt
noaptea e o femeie despletită
și părul ei mângâie brațele copilăriei
aproape uit
pisica adoarme pe calorifer
e o liniște aparentă
când zorile torc cuvinte și ele lovesc în stomac
copilul meu doarme încă
în vis mă prinde de mână în timp ce
mă sufoc în propria virgulă.


4.41 am

ridurile dimineții sunt tot mai aproape
străzile se vor umple de oameni
pe trotuare pașii lor se vor colora în viața
care lovește pântecele mamelor
azi se vor naște copii
și frica va coborî în catacombe
scoțând trupurile iubirilor mele sfârtecate
azi voi sculpta mâinile care m-au mângâiat
și gurile care mi-au sărutat ochii să nu mai vadă
străzile mele miros a singurătate
ploaia îmi spală durerea voi ieși din lume
înainte să fiu a lor
am fost copilul de care te lepezi
la ușa gândurilor
am fost poemul nescris
am fost a ta
până la sfârșit.




joi, 16 martie 2017

Marș pentru viață

Sunt unul dintre copiii "întâmplați" ai acestei țări.  Nedorit e un termen prea dur. Iar despre mama, nicio atingere de vânt nu-i poate clătina icoana din inimă. Pentru grija și sacrificiul ei, sunt azi aici și pot scrie și altora.
Se spune că fiecare copil se naște cu o pâine în mână. Eu cred că fiecare copil se naște cu o misiune. Puțini înțelegem de ce. Câțiva, mai binecuvântați, poate spre sfârșitul vieții, începem să pricepem câte ceva.
Ultimul articol de pe blog a vorbit cu durere,  atât cât am avut puterea să o fac, despre înmormântarea Teodorei. Aproape 100.000 de oameni au citit și au plâns odată cu familia ei. Un oraș al cuvintelor, mâinile voastre au ținut lumânări aprinse în suflet pentru ea.
Ne însoțim adesea întru moarte, ne ținem de mâini, ne consolăm, îmbrățișăm pe cei rămași, în tăcere. 
Totuși ne însoțim prea puțin întru viață, întru naștere și întru bucurie.
Dacă copiii nenăscuți, de la revoluție încoace s-ar întoarce la viață, am avea o Românie nouă.  Oare care ar fi mesajul lor pentru noi, cei care am avut șansa să trăim acum și aici? Oare ce simte un copil, pe unii ajută să îl numească făt, când fiecare organ și membru e aspirat în neant?
Ne agățăm neputincioși de ziua de mâine, privim spre un viitor incert, ne căinăm pentru orice, ne împovărăm cu griji inutile, când de fapt nu controlăm nimic. Nu ne putem amâna moartea, nu putem cere un alt anotimp pentru toate lucrurile neînfăptuite. 
Viața e în mâinile copiilor noștri. Ei ne țin temelia sufletelor,  ei ne sunt cei mai buni profesori. Să nu ne amăgim, nu îi învățăm noi pe ei iertarea și iubirea necondiționată, ci ei pe noi. Redescoperim lumea prin ochii lor și poate, cândva,  vom învăța să ne iertăm și pe noi înșine. 
Până atunci, voi păși în marșul pentru viață, cu convingerea că dincolo,  frații mei nenăscuți m-ar ține de mână și ar respira întâia oară alături de mine.