Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

vineri, 26 mai 2017

Fetița de zăpadă


Te pogorâm de pe cruce neștiind cum ai ajuns acolo,
Te pironim iar în cuvinte ori pălmuim fruntea îndoielilor
dar tu, Părinte, ești și al lor,
cei care dinamitează copiii altora și pun fiare inutile între oameni
țipetele lor devin refrene al unei generații de întrebări
unde fiul cerului e pus la colțul batjocurii -
și-au împărțit hainele Tale și pentru biblia ta au aruncat sorți
primul care intră în celula Ta se află gol de sine și lumea se închide
în sufletul lui înainte să te verse din potir,
înainte să-ți împrăștie trupul în zările cuvintelor,
să vorbească despre Cer acolo unde pământul urlă în plămânii urii,
iar Tu, Părinte bun, cu brațele întinse chemi căprioara lui Labiș,
înainte ca ochiul ei să se deșerte în versuri și demonii nopții să întoarcă pământul blagian
scrisorile se împart cu lumină și luna oglindește chipul bătrânului dascăl
punem punct și de la capăt împletim flori de mucegai în bătaia ploii
poezia se scrie singură
din mâna nevăzută a îngerului picură sânge pe creștetul fricii
fetița de zăpadă mă însoțește în capcana vulpilor
cozile lor roșii brăzdează cerul și dimineața se preface-n apus. 


 Grafică: ”Vise de hârtie” ©  Mihaela R. Boboc











marți, 23 mai 2017

Terapia iubirii închipuite

Nu mă trezi. Nici măcar pentru o șoaptă la urechea cireșelor de mai,
nici măcar pentru un sărut imaginar al vrăbiilor lovindu-se de ferestre
sau o mângâiere pe sânul muntelui, unde încolțesc sălbatic poeme;
nu-mi întrerupe iubirile închipuite,
devorate în intimitatea pașilor dintre nimic și naștere,
dintre naștere și adormire și la mijloc,
viața, ca un balaur flămând,
ca o fecioară abandonată în ieslea gândurilor, 
ca un șarpe înălțat în pustie
pe care mă încolăcesc, orfan, la piciorul mormântului.
Nu mă trezi. Nici dacă îmi aduci apă sau somn sau mană din cerul dedesubt,
am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează
în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și 
Dumnezeu e prunc în ochiul minții,
prunc în inima cuvintelor.
Nu mă trezi. Nici să mă cuprinzi în brațe sau în canoane sau în definiții seci -
în gura profetică a poeziei
lipsa ta este suficientă pentru toate comediile absurde, umane, blânde,
mângâind pe creștet copilul închipuit al spaimelor mele.

 


luni, 22 mai 2017

Orașul doarme sub noi

M-am obișnuit să te încui / descui,
când fiecare zi e o ușă indescifrabilă,
dă-i omului mai mult decât poate duce
și corpul se apleacă ca o lumânare topită în mâinile rugăciunii;
mi-e dor să-mi fie dor,
să-mi tremure genunchii de emoția care dezvelește ruine,
orașul doarme sub noi, dragul meu,
și somnul devine o fâșie de anotimp –
ce-i șoptești copilului de-și prinde genunchii la piept
și stă în piața cuvintelor neprecupețind nimic,
femeile oferă mărunțișuri zilei,
să se scalde în praful din care am fost luați
noaptea ni se strecoară printre degete
luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,
ca despre un poem aprins de tăciunii furiei;
în curând recviemul ne va prinde abandonați
pe piatra aceasta rece și flămândă va dospi sub noi
o pâine rumenă rostogolită, ca un bulgăre de dragoste
în ochii de sare ai poeziei.

din ”Poeme nerostite”, volum de versuri în pregătire.


vineri, 5 mai 2017

dresorul de iluzii

nu cred când îmi vorbești despre tristețe ca despre o molimă
de fapt nu mai cred altceva decât adâncul ochilor tăi
sunt dresorul de iluzii, dresorul de cuvinte
ascult lista lui Schindler și simt viețile sparte în pumn
ale cui sunt toate ale zilei când noaptea e furul copilăriei?
copilul își mută cerul în brațele mamei
mama îl mângâie ușor și un cântec de leagăn răzbate prin porii dimineții
aprind memoria cuvintelor când pământul tresare molcom
și iubirea stinge lampa oricărei rațiuni
am fost haina de care te lepezi și doar forma umerilor tăi rămâne
precum poemul văruit în doliu când taci, cuvinte, taci!
aș vrea să-ți aud inima bătând printre versurile tăioase
să-mi spui cum mor visele, cum se duc toate ale sufletului dincolo
cum se îngroapă pâinea poeților fără lumină
de umblăm cu iluzia în lesă și ne dresăm durerea în circul zilelor
am visat un pământ nou cu inimi libere țâșnind din stepă
am visat poeme care mușcă din zăbala cerului și sângele lor se preface în vinul
unde poeții își vindecă egoismul în brațele muzei -
dragostea vorbește pe limba îngerilor fără să frângă zboruri
dragostea duce cuvintele ca o anafură în gura poeziei
femeile plâng și iartă în clipe doar de ele știute
femeile îngroapă și dor.

https://www.youtube.com/watch?v=XNSsv86lsok























luni, 1 mai 2017

femeia din zid

Te-am văzut îmbrățișând pietrele și am tăcut
tristețea își țesea pânza și zilele credeau în rostul lor
femeia din zid își mângâia prin plete gândul
mâinile țineau o promisiune
pe care n-o poți lăsa altcuiva și umerii ei simțeau
cum noaptea îi devine călău și ziua se preface în stâncă
piciorul femeii ieșea din zid și se pierdea în poem
zidul îi prinde cerul dinăuntru odată cu pieptenele din părul copilăriei
unde mama locuiește în alt zid
și Dumnezeu îi ține de urât
așa te-am cunoscut
femeie zidită în lutul negru al ochilor
în argila lacrimilor când mieii țipă nevrotic
a sacrificiu și copiii își pun pe umeri jertfa
ce lume se naște în pântecul tău, mamă,
și cum te-aș scoate din zid
ți-aș mângâia ochii și mâinile sfinte
de nesomn
întorc femeii zidul plâns -
privește cerul cum se răstignește pe o rază
ce cruce se zbate în pleoapele tale,
femeie a gândurilor nerostite,
femeie a duminicilor care-ți înfloresc în palmă
până zidul se pierde în aburul cuvintelor
și piciorul ei simte liber poezia
tresărind din umbră.

01 mai 2017

grafică: Mihaela R. Boboc





Femeia încă vâslește

Sunt pe stâncă chiar sub acoperișul norilor, țin mâna streașină, deși
nu privesc depărtarea mai mult decât simt aburul ieșind din mine,
pământul miroase a ploaie a flori de nu-mă-uita, aceeași pasăre mă caută
aripile ei colorează zarea și ce aduce roiul ei prin lume,
ce-mi aduci tu când vii și îmbrățișezi spațiul lipsă
mâneca dimineții mă șterge de greșelile mele – sunt nouă în toate gândurile vechi
și alerg gândurile până le prind cu zăpușeala aceea pe chip, le sărut până devin ale mele
toate și nimic nu pun între noi, nici chiar mâinile pe fața acestui poem care se transformă –
nepoemele mele, Doamne, neputințele din căușul nopților,
din țara soarelui întors pe dos, acolo unde trupurile încap în păstăi de timp –
vezi luntrea aceasta, vezi femeia care stă cu capul descoperit în biserica sufletului ei
cum merge de sus în jos pe râu și nimic nu stă între vâslele ei și Dumnezeu;
am visat ziua în care o să mă privesc de pe celălalt mal,
te voi prinde de gândul care rătăcește liber prin mine
și o să curg, părinte, împreună cu toate nelacrimile și nedorul –
trag aer în piept să-ți spun,
sau mai bine nu spun nimic – vei citi printre rânduri, le vei descoase într-o mie de nopți
fără una, în care încap toate cele nescrise – poemele mele nerostite,
oaze de iubire cu poeți ieșind din lampadare și veghind în zorii cuvântului;
femeia încă vâslește, părinte.


*poem din grupajul premiat la Concursul ”Leoaică tânără, iubirea...”, Pitești, apr. 2017