Postare prezentată

Silabe orfane

Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine și toate iubirile cărora le-am dat drumul aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișat...

joi, 15 februarie 2018

O trestie care își pleacă genunchii


Uneori viața poate fi așa. Zâmbet, calm, senin. Mijlocul lui februarie, o trestie care își pleacă genunchii și mulțumește lui Dumnezeu. Am văzut cerul strâns în mâinile mamei și am plâns. Iubirea vindecă. Iubirea curăță sufletul până devine ușor. Ușor de purtat pe umerii conștiinței, ușor de dăruit, dar niciodată pierdut. 
Azi pot merge mai departe știindu-te iremediabil prins în paginile cărților mele. Odată cu părinții mei, odată cu trecerea prin cuvinte. Înăuntru e o moară care macină lent și ultima fărâmă de credință.
Voi hrăni păsările, le voi hrăni și se vor întoarce îngeri. 
Îngerii dorm cu fața spre noapte și învelesc trupuri prinse în gălăgia pământului. Chiar acum, Crucea își culcă brațele peste lume. 
Lumea doarme îmbrățișată de o iubire care nu cere nimic. Doare în bezna cuvintelor, lăcrimează în lemnul ei dulce.
Azi merg mai departe. Răsăritul ne va prinde urma pe hârtie. O dâră de lumină în măruntaiele pământului. 



duminică, 11 februarie 2018

Ceasornicul din buzunar


Februarie. Timpul se dilată. Ceasornicul ticăie surd. Mii de secunde măsurate altfel, mici secvențe de respiro, apoi reiau urcușul prin vene.
Doar visele mi te aduc aproape. Îmi săruți nopțile de parcă nu ar mai urma nimic. Dimineata se strecoară în așternutul meu, precum o cârtiță în labirintul fricii și te alungă odată cu durerea din umărul drept. Acolo ți-ai îngropat sărutul și muzica, poezia și joaca de-a fericirea.
Chipul iubirii, o fotografie neretușată, cu umbre și văi adânci în chihlimbarele sufletului. Chipul tău, când plouă și furi din mine toate ploile. Și apusul nedomesticit mă găsește a nimănui, cu părul roșu alintat doar de vânt. 
Copiii se dau în lanțuri și leagănul lor mi-aduce aminte de zbaterea păsărilor în colivie. Ciocurile lor roșii ciupesc tumoarea până devine o insulă mâncată de carii. 
Moartea se sudează pe interior ca o plasă  de siguranță. Februarie. Ceasornicul tăcut din buzunar. Credinta că dincolo se merge cu tălpile goale. Și cioburile dor mai puțin. 

duminică, 4 februarie 2018

Se leagănă tăcut pe șine

Zorii se îngână, dragul meu 
și trenul acesta se leagănă tăcut pe șine 
spre brațele mamei. 
În casa bunicului Dumnezeu încă  binecuvântează zarea;
de când ascunzi candele în pământ 
am scris și plâns, 
scris și iubit, 
cumva cele mai mici gânduri au fost despre 
cafeaua rămasă în cană, 
afară plouă mărunt 
femeile pășesc grăbit spre duminica lăuntrică 
iubi-te-voi, Doamne, 
picături bat în ferestre și vocea ta tremură în ecoul liturgic
mama așteaptă în trupul compact al spitalului 
mama mă așteaptă.

Mihaela Roxana Boboc


luni, 22 ianuarie 2018

Rima nepoemelor mele

Părinte bun al nerostitelor poeme
Îți scriu deși îmi cert iar rimele și gândul
Poate-ar fi bine să încui odată prundul
Cu oase spovedite în serile boeme.

Iarna și zmeiele se înalță pe hârtie
Doar tristă, inima refuză într-o clipită
Să decupeze în cer fulgi de copilărie
Și mâna sfântului e încă neclintită.

Mă rugai mamei să mă nască în luna mai
Să îmbrac macii în acuarelă și peniță
Scriind tatei cu buze pline de halviță
Și dimineții sărutându-i ochii, mai stai

Să te iubesc cum primăvara plânge-a mir
Natura-n blânde liturghii netăinuite
Și îmbrățișând trupul zăpezii, doar un fir
Închide cerului ferestre cuibărite

În mâna mamei ceața se face trup plăpând
Și așteptând durerea cu sufletul ei plin
Strig de parc-am înmuiat poemele în vin
Să-mpărtășesc copila născută prea curând. 

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

”cel mai frumos poem de dragoste”

o utopie - să scrii despre iubire
să o strigi pe nume crezând că cineva îți va deschide nopțile
se va legăna împreună cu tine până când abia scâncind vei îmbrățișa singurătatea
o vei ierta pentru anii ca o nucă seacă în timpanul copilăriei
oamenii aprind lumânări când deja e prea târziu să strigi
părinții devin mai mici ghemuiți în șoaptele ca o rugăciune
Doamne, inima lor colorează brazdele cuvintelor
iubirea lor în placenta cerului și pruncul dezmierdat se întoarce
”la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”
în miile de vitralii murmurând în catedrale colindul sfânt
la răscrucea unui anotimp îngropat în troienele iertării
femeia strânge la piept morții din suflet
nevăzuți, neștiuți, cu rănile putrezind de dor
fiii risipiți în zări alunecând alene pe vrejul existenței
clipa ca o mireasă fugind prin câmpuri de ceață
și dincolo, El, doar al ei și ei și...
parcă nimic nu mai respiră când cel mai frumos poem de dragoste
vorbește despre lipsa ei în toate co(t)loanele sufletului
zăpezind molcom printre fulgii de promisiune
topiți la picioarele fecioarei în Veneția gândurilor mele
în palmele ca o cupolă adăpostind și cerul și noaptea fugară
și râul din vene la adăpostul pictorului ceruind amniotic
plăpândele zbateri.



duminică, 14 ianuarie 2018

Festivalul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, ediția XXX, 15-16 ianuarie 2018

Festivalul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”,
ediția XXX, 15-16 ianuarie 2018

SECȚIUNEA II, PREMII PENTRU VOLUME TIPĂRITE ÎN 2017

DECIZIA JURIULUI:

Obțin dreptul de a le fi tipărit un VOLUM DE POEME în cursul anului 2018, într-un tiraj de 100 de exemplare, însemnând premiul Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița”,

În intervalul februarie-aprilie 2018

Ionuț CALOTĂ, București
Mirela DUMA BÎLC, Bruxelles,
Ofelia Ioana ODOBAȘU HUȚUL, Iași,
Luminița ZAHARIA, București,
Carmen Tania GRIGORE, Brașov,
Mihai VINTILĂ, Siliștea, Brăila,

În intervalul mai-august 2018

Mihaela MIRCEA, Târgoviște
Georgeta MUSCA OANĂ, Galați,
Any DRĂGOIANU, Țânțăreni, Gorj,
Mihaela OANCEA, București,
Irina Lucia MIHALCA, București,
Mariana ROGOZ STRATULAT, Panciu,
Lenuța RUSU, Fălticeni,

În intervalul septembrie-decembrie 2018

Mihaela Roxana BOBOC, Buzău,
Cornel COSTEA, Cluj-Napoca,
Mihaela MERAVEI, Constanța,
Marina DIRUL, Criuleni, Moldova,
Maria CHIRTOACĂ, Câmpulung, Argeș

JURIUL:

Ionel BOTA, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, președintele juriului
Gheorghe JURMA, istoric al culturii, membru al Uniunii Scriitorilor din România, editor
Ion Gheorghe CHIRAN, publicist, secretar al juriului
Cristina Anișoara ZAINEA, poet, membru al juriului
Dorina ENUICĂ-TIMA, poet, prozator, membru al juriului
Cristian BISTRICEANU, poet, membru al juriului
Cristian Gabriel GHINEA, publicist, membru al juriului

luni, 25 decembrie 2017

...de Crăciun

Într-o perioadă în care urările curg, uneori obositor de impersonale, simt că ar fi mai bine să tăcem și să lăsăm loc stelei să lumineze în noi. Între atâtea cadouri frumos ambalate, să dăm la o parte măștile și împreună să binecuvântăm pământul cu mii de pași născuți din iubirea aceea care vindecă și doare, care înalță și zdrobește, care ne aduce aproape de adevărul dinăuntru.

E un anotimp care curge alb, cu dorul în rărunchi, cu tot ce am pierdut și după care tânjim cu emoție de copil, știind că nu putem aduce înapoi pe cei dragi și acum lipsă, pe cei iubiți și dăruiți cerului.
Și totuși mă rog să simți cât de mult te iubesc, chiar și atunci când mâinile nu te pot picta nici versurile descrie.

Aievea, între parfumul gutuilor din geam, respiră copila cu genunchii la piept, chemându-te, căutându-se și mai ales, iubind. Naiv, ironic, lucid, cazemate de gânduri și iluzii, topindu-se molcom la picioarele pruncului din iesle.
 
25 decembrie 2017 

 © Mihaela Roxana Boboc

 

vineri, 22 decembrie 2017

E iarnă iar...

Și inima mea doarme pe covorul copilăriei. Împodobesc bradul și odată cu el, îmbrac copilul în poveștile bine tâlcuite. Privesc cu ochi mirați seninul din noi, ce dor mi-a fost de tine!

Te voi aștepta an de an, în mugurii poemelor mele, până îmi vei vorbi din nou despre omizi și pe alocuri, vom îmbrățișa fluturii ninși din cer.

E cald. Ești tu! Sunt ce rămâne seara, după ce învelesc copiii și ascund lumina în buzunar.
Sunt ce rămâne pe paleta unde îmi aștern culorile. Rămășițele anilor, ale iubirii din noi, amprentele pe hârtie, pe orice atingem.

Sărbători fericite și prunc născut în fiecare!

Mihaela, cu drag.



marți, 19 decembrie 2017

Vălenii de Munte

Merele din camera bunicului miros a veșnicie,
acum că nu mai sunt,
fotografiile vechi miruiesc copilăria cu ulițele ei grăbite
mai stai, suflete, aprinde candela cu mâini tremurânde
să locuim fără timp în casa de la stradă cu gardul înverzind a cetină
și fântâna învârtind lanțul ruginit
să stingă setea de pe buzele arse 
dezleagă câinii de la poartă, tată,
zăpada a troienit rănile și lazăr privește pământul ca o portocală
în mâinile sătule;
Crăciunul e tot mai aproape și crucea troiței strălucește în omăt
în Vălenii de munte cerul se vede tulburat de dorul care naște
oameni de lut și o singură suflare
trezește oasele spre înviere
copila colindă lumea cu poeme vii la braț
pruncul o găsește lângă crucea de marmură
veșnicind împreună.







marți, 12 decembrie 2017

Deschide ușa, creștine...

E marți și scriu despre nasturii omului de zăpadă. Nu știu să mă opresc. Nici nu-mi doresc.
Ninge în lumea copilei. Cazemate ascunse în mâinile mici și bulgării alunecând dintr-o parte într-alta nestingherit.
Am fața roșie de ger, dar nu simt decât înțepături vagi din când în când.
În parcarea blocului, printre oameni de zăpadă și sănii legate, printre urmele pașilor adânc imprimate în suflet, dansez printre fulgi și râd. N-am mai râs de mult așa. De când zilele se succedeau fără nume și anii purtau ghiozdanul copilăriei.
Sunt îndrăgostită de tine și furnicăturile din palme, de golul din stomac și visarea din privire. De starea de carusel, învârtind amețitor stările. Plâng și râd, respir pentru ca apoi să mă sufoc. Alerg până îmi găsesc balanța, pe talerul unui Dumnezeu-copil.
Și tu ai iubit așa. Fără noimă, de dragul făpturii plăpânde care se naște în fiecare zi altfel. De dragul cerului răsturnat pe omăt, ca o cerneală. Ai iubit umbrele apusului pe pielea ta, ai iubit înainte să închizi în pumn viața și să fii al lor.
Ai scris și sculptat în trunchiul nopții iubirea, până când pasărea de lemn și-a luat zborul. Au rămas zăbrelele, martore indiferente ale zidurilor încorsetate.
Acum tu cânți din altă lume - eu te ascult și mi-e dor de ceva ce nu am gustat în lumea aceasta. Mi-e dor de tata și de îmbrățișarea care nu mai vine, pentru că nu mi-a aparținut vreodată.
Ultimele raze de soare se pitesc după case. Oamenii se strâng tot mai mult unul într-altul, ca-ntr-o matcă. Țara mea așteaptă Crăciunul cu mâinile legate, într-un doliu aparent.
Nu știu când, dar casele au devenit temnițe și iertarea plutește pe deasupra capetelor, abandonată ca un prunc în iesle.
Un plânset zdrelește zarea însângerată. Mulțimea caută ornamente de brad și rătăcind, fiecare la casa sa, privește steaua fără să o vadă. Globuri și beteală țipătoare, cadouri frumos ambalate și nicio lumină...
Pe străzile pustii, un copil în zdrențe îngână un colind. ”Deschide ușa, creștine...”, dar toate porțile rămân ferecate și Iisus umblă pustiu și gol pe străzile ca un lagăr al conștiințelor pierdute.
Din case, miros de friptură și parfum de cozonaci, afară un Iisus flămând.
Crăciun fericit, iubirilor voastre îngropate! Crăciun fericit, oaselor albe încălzite de aburul suflării animalelor!
Dincolo se doarme cu spatele gol, dincolo se doarme fără lumină...dar eu iubesc...te iubesc și aprind în suflet candele pentru copilăria mea și neamul dispărut.
Rămâi în inima mea, în dezordinea gândurilor mele, în emoțiile copilei nevindecate. Poate nu e cel mai primitor locaș, nici cel mai frumos, dar aici locuiesc poeme și culorile își fac culcușul, printre lacrimi.
Aici rugăciunile se hrănesc din mine și pleacă - scrisori călătoare. Mă rog să revii. Să poposești trei ceasuri în pereții inimii. Și candela să rămână aprinsă, până va arde, poem după poem, orice rămășiță a dragostei...

Mihaela Roxana Boboc
12 decembrie 2017